Nu mi-au plăcut niciodată ochii verzi, la o femeie. Probabil pentru că nu am avut parte de una așa. Tenta de verde din ochii ei căprui este, totuși, atrăgătoare, combinată cu starea de visare-tristețe evidentă pentru mine. E într-un grup, toți se distrează lângă masă, ea nu este exclusă, dar nu are starea necesară pentru a fi alături. Se află, aș zice, undeva într-un trecut pe care-l retrăiește mereu și mereu. Cumva, ca mine; intensitățile diferă. Sunt în oraș pentru două zile, aici am ales să mă relaxez, însă este plin. Stau câteva minute, dacă reușesc.
– Salut! Nu te agăț, pot sta câteva minute la masa asta? Văd că ai tăi sunt pe alte „meleaguri”. Privirea verde se întoarce către mine, tristețea face un pas peste masă și mă învăluie.
– Nu știu ce vor zice, dar da, stai… Neconvingătoare. Își aprinde o țigară subțire și chipul ei ia aceeași poziție și tenta de gri-curgător ca înainte.
Comand ce văd că are și ea în pahar, bere și Cola. Ceva mă face să vreau să rezonez și, cum nu pot sta în poziție-oglindă, apelez la afinități comune – minime, pe cât se poate acum. Ceilalți dansează și-mi dau seama că unul dintre ei este sărbătorit. Încep să privesc în jur, analizând, cum făceam acum mult timp. De doi ani nu mai am legătură cu terenul, mă mai contactează – tot ei – să fac profilul psihologic al câte unuia; bine că nu mi-a fost cerut niciodată al meu. La naiba, ar trebui să fie zile de relaxare – pot, vreodată? – nu să stau în priză ca de obicei; renunț la intrări, persoane-posibil-inamici și variante, îmi îndrept atenția către ea și mă lansez. Nemișcată. De cinci minute este „acolo” și pare că nu poate ieși. Cât de rar poate ieși, oare?
– Hei, de ce ești tristă? Ceilalți se distrează. Privirea i se întoarce spre mine, nu, se întoarce spre mine cu tot corpul – interes? – și pentru o clipă încearcă să mă înfrunte, ca mai devreme, la primul contact.
– Se mai întâmplă uneori să ai motive din care… Da, cunosc discursul pentru public, deja trece pe lângă mine, spune ceva despre motivații și tristeți normale pentru oricine din când în când, aud, însă nu ascult. Presupun că unul din acel grup este partenerul ei, așa că evit să-i cuprind mâna, deși impulsul ăsta îl am de când am văzut-o.
– Și cât de des pici? Pici foarte des, nu-i așa? Revine la poziția inițială în timp ce spune „da, pic foarte des” – și foarte adânc, aș completa; refuz. Înțeleg, deși nu știu. Pentru una ca ea, cel mai probabil ancorare în trecut, un iubit pierdut, un copil pierdut, o șansă ratată, o neîmplinire a unei proiecții. Tind să cred că a doua – da, și mie îmi lipsesc ai mei, îmi vine să spun, însă înghit cuvintele înainte să se formeze, dacă ar fi așa, i-aș adânci starea. La vârsta ei – îi dau vreo patruzeci de ani, puțin peste – eventuala imposibilitate de a avea un copil după pierderea unuia ar fi o durere și mai mare decât acea pierdere. În alte condiții aș fi „răpit-o” din cuibul ăla în care nu avea ce să caute atunci și i-aș fi dat câteva momente de vis; de care aș fi avut nevoie și eu. Fuga mea de real e justificată și utilă, în ultimii ani. A ei este conflict între dorințe și posibilități. O plimbare de mână chiar și într-un oraș în care stelele nu se văd noaptea, vorbind despre orice, mai puțin despre fiecare dintre noi. Să-i spun că poate, să o conving că mai poate, orice, să o scot din starea de aparentă blazare și acceptare forțată; acceptarea forțată nu e acceptare, e resemnare. Așa o simt, deși… Grupul ei începe să se formeze din nou la masă, ar trebui să plec.
– Uite, citește asta. Îi întind telefonul mobil pe care am afișat o poezie – tristă, ce-i drept, care sugerează un final, pe ea o simt aproape de un început-final. Citește, îmi întinde telefonul, întrebătoare – ce ești tu? Nu i-aș putea răspunde. Am simțit-o, trăit-o. Mă ridic.
– O să ne mai vedem, C; cu siguranță. Privirea ei mă întreabă „de unde știi cum mă cheamă?”. Cum să nu-i știu pe cei din instituțiile publice care mă interesează? Ochii ei mă urmăresc în timp ce cobor scările. Durerea ei rămâne acolo, conectată la a mea. S-ar anihila reciproc? Da, cu siguranță ne vom mai întâlni. Mâine e altă zi și un alt „la fel” pentru fiecare dintre noi. Și totuși, nu identic. Și totuși… verde.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
