– Alo!
M-am dezmeticit din condusul pe „pilotul automat” abia când i-am auzit vocea și mi-am dat seama că în ultimele cinci minute am fost absentă din viața și din prezentul meu. Mă scutur de gânduri și încerc să le alung mental. Nu vor să plece și pace. Bine. Fie. Rămâneți. Și-așa nu vă vede și nu vă aude nimeni.
– Poți să vorbești?
Nu, nu puteam să vorbesc, cel puțin nu așa cum aș fi vrut s-o fac cu el, pentru că aveam companie.
– Vin spre tine! mi-a spus hotărât.
Inima și ideile mi-au luat-o la trap, așa cum mi-o luau de fiecare dată când îi auzeam vocea și când, în capul meu, venea nesuferitul, atât de cunoscut mie, „cum ar fi fost dacă”… dacă n-ar fi plecat, dacă m-ar fi luat cu el, dacă s-ar fi întors, dacă noaptea aia ar fi fost altfel decât a fost, dacă… Ahh! Nemernicul de „dacă”!
– M-ai auzit?! Vin spre tine, să știi! Vin de tot! Știu, nu e ceea ce trebuie să fac, dar e ceea ce simt și vreau să fac!
Minții mele îi ardea de glumă. „Vin de tot”?! Ce fel de „vin” o fi ăla? Sec? Demisec? Demidulce? Sau poate un „vin” amar? Există așa ceva? Nectar, nu prea avea cum să fie! Nu, nu e vin din ăla, potolește-te, alcoolico, nu e substantiv, e verb!
Mi s-a tăiat răsuflarea și am simțit că fac un atac de panică. Sau de fericire. Sau de ceva, nu știu de ce, dar simțeam nevoia să mă dau jos din mașină și să alerg mii de kilometri, până la el. În loc de asta, am tras pe dreapta și am abandonat mașina cu tot cu pasageri. Simțeam imperios nevoia de a mă ancora, literalmente, cu picioarele pe pământ ca să nu-mi zdrobesc capul de nori.
– Ne-am despărțit.
Blanc. Timpul a înghețat. Și eu, și drumul, și mașina, și pasagerii odată cu el. Numai el își continua discursul sfredelindu-mi în suflet.
– Eu m-am despărțit de ea, de fapt! Nu mai puteam continua… nu era corect față de niciunul dintre noi! Mă simțeam sufocat. Captiv. Și singura gură de aer și de libertate erai tu. Ești tu. Îmi veneai des în gânduri. Și de fiecare dată, dădeam frâu liber imaginației. Deși știam că nu e bine față de niciunul dintre noi. Credeam că o iubesc până să-mi bântui tu, din nou, gândurile. Ceva era în neregulă, parcă lipsea o piesă esențială din puzzle-ul ăsta al vieții, fără de care restul nu avea niciun sens, niciun rost. Tu.
Ai trăit o pseudoiubire, sau așa ceva, mi-a venit în cap. Zona de confort. Atașament. Comoditate. Ce cunoscut îmi pare! De unde?!
– Nu zici nimic? Spune ceva, orice…
Să zic, ce? După nouă ani, în care mi-am trecut sufletul și sentimentele prin furcile caudine și le-am forțat să se adapteze vieții fără tine, le-am sugrumat, asuprit, certat, pedepsit, amenințat, ignorat (Darwin ar fi fost mândru, de așa capacitate de adaptare!) după nouă ani!! Mi-am făcut mii de discursuri, scenarii și autoterapie! în fiecare seară, făceam cafeaua în colțul minții și o serveam în două cești mari, una cu două lingurițe de zahăr și una fără, neagră și amară, ca să nu adormim, să-ți povestesc nimicuri sau ceva-uri, tu mă ascultai cuminte, dar niciodată nu ziceai ce voiam eu să aud! Aveam să-ți spun un milion de lucruri, dar acum nu mai sunt în stare să scot un cuvânt. Nu am pretenția (și să n-o ai nici tu!) să fie unul deștept, nici măcar banal, ar putea fi cât de prostesc, dar nu iese nimic pe gură! Mi-a amorțit gura! Mi-a amorțit creierul, mi-au amorțit gândurile! În cele din urmă, bâigui ceva de mașină, pasageri…
– Abia aștept să te văd! îmi spune, și-i simt emoția în glas.
– …bine…?! răspund cu o voce sugrumată, pe care n-o recunoșteam ca fiind a mea, în timp ce în cap, alter-ego-ul meu urla din toți rărunchii: Și eu!!! Și eu!! Și eu!!! Spune-i!
Conversația se termină, însă râmân cu telefonul la ureche ceva timp, și mă uit în jos să văd dacă picioarele mele mai sunt pe pământ. Da, acolo sunt!La dracu, păi nu sunt eu o femeie cu picioarele pe pământ? Și-atunci, cum mi-a ajuns capul în nori?
Claxonul insistent al mașinii îmi risipește norii și mă aduce înapoi, în timp și spațiu. Mă urc din nou la volan să-mi continui drumul, eu cu gândurile mele, cu vocea lui impregnată în timpane, cu scenariile mele descătușate și ieșite din colivia ruginită a minții, cu norișorii roz dansând deasupra mașinii, cu diavolul de pe umărul stâng, rânjind malițios, cu îngerul de pe umărul drept, dojenitor. Gândurile mele au luat-o razna și nu reușesc să le stăpânesc! Dumnezeule mare, se întâmplă! Chiar vine!!!
„Ați ajuns la destinație” zice gps-ul.
Ce destinație? Unde mergeam? La dracu! Azi trebuie să ridic rochia. AIA albă.
(va urma)
Guest post by Mihaela Balaban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
