În zilele geroase de iarnă, T. ar fi stat tot timpul în casă. Nu-i plăcea să umble cu picioarele goale pe covoarele aproape claustrofobicei ei garsoniere. Când am cunoscut-o, tocmai își cumpărase o pereche de papuci de pluș maro. În partea din față, privirea îmi era irezistibil atrasă de capul simpatic al unui Mickey Mouse, cu urechile lui negre și lungi, deplasându-se dintr-o parte în alta, urmând cam dezordonat mișcările picioarelor lui T. Femeia aceasta are, ca nimeni altcineva, un extrem de dezvoltat simț al proprietății. Camera copilăriei ei e și acum plină de jucării. Numai gândul că ar putea înstrăina câteva o face să-și contorsioneze chipul într-o grimasă îngrozită… Odată ce un obiect, nu contează care, devine al ei, șansa bietului obiect de a-și schimba voluntar proprietarul este cel puțin egală cu șansa mea de a deveni Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. E ca și cum obiectele umplu un spațiu gol chiar în interiorul ei, ca și cum ele mobilează încăperi goale sau, mai mult, ca și cum ele devin parte din T., fiecare un organ vital de care ea nu se mai poate lipsi. Fiecare obiect are o poveste pe care T. și-o amintește în detaliu, pe care ți-ar putea-o spune fără nici cea mai mică ezitare, fără nici cea mai mică sforțare a memoriei.
T. a început prin a nu renunța la lucruri, dar, evident, nu se putea opri aici. Era mignonă (să fi avut undeva la un metru șaizeci și un pic) și asta m-a și determinat să scriu despre ea. Imaginea aceasta a lui T., care se desfășura între părul ei în dezordine, tot timpul în dezordine, și capul imens al animăluțului creat de Walt Disney avea un anume magnetism indescriptibil. Într-un fel, T. avea ceva din capacitatea de seducție a unei sirene. Gesturile ei, până și cele mai lipsite de importanță, o plasau iremediabil în centrul atenției. Asta făcea ca totul să devină pentru ea ușor, foarte ușor… Nu trebuie să fi durat mult până când să-și fi dat seama că poate colecționa oameni la fel de bine cum putea colecționa lucruri. Prietenele ei își permiteau destul de rar luxul de a ieși în oraș fără ca T. să fi știut cu exactitate unde merg și cu cine se întâlnesc. Avea darul de a te poseda fără a deveni excesiv invazivă; totul începea cu un moment în care T. devenea de neînlocuit. Ocupa în viața ta un loc pe care, mai apoi, nimeni altcineva nu l-ar fi putut ocupa atât de bine. Instalată confortabil acolo, începea să-și extindă teritoriul până când lipsa ei ar fi lăsat un gol de nesuportat. Ea era confidenta care avea mereu la îndemână o soluție, era umărul pe care orice femeie și-ar fi dorit să plângă, dezamăgită fiind în dragoste, era cap limpede, atunci când ai fi avut nevoie de un cap limpede, zănatică și nebună, atunci când ai fi avut nevoie de nebunie și puternică exact când ai fi avut nevoie, mai mult decât orice, de putere. Nu cred că era ceva premeditat aici. Mai degrabă, T. colecționa obiecte, oameni, sentimente tocmai pentru a umple un vid, tocmai pentru a nu fi nevoită să rămână singură cu ea însăși. Puțini observă că T. vorbește foarte rar despre ea. T. nu e altceva decât medicul de la care se așteaptă întotdeauna soluții, vindecări, miracole chiar, fără ca cineva să se întrebe dacă nu cumva el, medicul, suferă de aceeași boală pe care o are și pacientul.
Viața ei sentimentală este, tocmai din această pricină, un dezastru… Odată ce face pasul de la prietenie către dragoste, tot ceea ce fusese calitate înainte, se transformă în defect. Instinctul ei de colecționar devine obsesie, simțul acut al proprietății degenerează în suprarealiste crize de gelozie. Bărbații se îndepărtează cu cel puțin aceeași viteză cu care fuseseră atrași de femeia aceasta maternă și senzuală, fragilă și plină de personalitate. M-am gândit să-i vorbesc despre toate astea, dar e ceva care te dezarmează de fiecare dată când te afli în preajma ei. E ca și când te-ai afla în prejma unui copil adorabil căruia trebuie să-i spui că Moș Crăciun nu există. Prefer să scriu, deși, în felul acesta, șansele mele de a mai admira capul animăluțului lui Disney, cu urechile lui mobile, atașate papucilor de pluș maro, scad simțitor. T. se va recunoaște în fiecare dintre rândurile acestea. Într-un fel, le așteaptă. Mi-a spus asta de când ne-am întâlnit. Vrea sa fie personaj… Deși, m-am străduit să-i explic că personajele mele au în ele ceva care, pentru femeile reale din spatele lor, echivalează cu un duș rece în mijlocul iernii. T. mi-a zâmbit doar, asigurându-mă că nu-i displace nici cinismul și nici ideea unui microscop rece, glacial de rece, care se plimbă prin interiorul ei. A folosit analogia cu microscopul într-un fel care m-a înspăimântat… E greu de explicat. Poate că, în cele din urmă, are dreptate. Eu și textul acesta vom deveni, deopotrivă, parte a colecției ei impresionante, gâze atârnate în insectar, etichetate, mobilând un spațiu pe care nu-l vor părăsi niciodată.
Nu știu cum se va termina povestea femeii-colecționar. Nu știu nici măcar dacă se va termina vreodată. Nu știu dacă e ceva trist, melancolic în istoria aceasta a lui T. Și nici măcar nu știu dacă nu cumva acolo, undeva, într-un colț, se află vreo ușă secretă unde microscopul nu va putea pătrunde …
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
