În 2006, scriitoarea şi eseista Ruxandra Cesereanu (profesoară la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj) a coordonat un foarte interesant volum de „eseuri de mentalitate” (cum stă scris pe pagina de gardă) intitulat – cu un pic de umor – T(zara) noastră. Stereotipii şi prejudecăţi. Făcând trimitere la numele celebrului avangardist român care a inventat dadaismul, Tristan Tzara, titlul acesta implică „un joc de cuvinte prin care am dorit să propun încă din titlu o carte revigoratoare şi inedită, chiar dacă adesea critică la adresa României” – scrie Ruxandra Cesereanu pe coperta a patra.
Şi, mai adaugă ea, ideea de bază e de a identifica, explica, înţelege o serie de stereotipii şi prejudecăţi care acţionează puternic în spaţiul românesc – ca un prim pas spre încercarea de a le depăşi. Pasul acesta îl fac aici profesori universitari, eseişti, intelectuali aleşi deliberat din toate zonele geografice ale ţării. Printre ei: Liviu Antonesei, Ovidiu Pecican, Mircea Cărtărescu, Ştefan Borbély, Caius Dobrescu, Doru Pop, Mihaela Ursa, Sanda Cordoş, Ioana Bot ş.a.
Mă opresc aici asupra eseului scris de Mihaela Ursa (profesoară, şi ea, la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj), intitulat Portrete de femei, portrete de bărbaţi, un text care analizează stereotipiile de gen în societatea românească de azi, postdecembristă, marcată de grele moşteniri mentalitare din comunism. Ce înseamnă, deci, a fi femeie, dar şi a fi bărbat în România contemporană? Volumul datează din 2006, exemplele politice şi socio-culturale invocate sunt şi ele din aceeaşi perioadă, dar cred că, din păcate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în cei aproape opt ani care au trecut.
Stereotipurile şi prejudecăţile se organizează, în România, atât în jurul identităţii feminine, cât şi al celei masculine, însă – ţine să atragă atenţia Mihaela Ursa – cele dintâi sunt mult mai puternice şi mai greu de suportat.
În 2006, eseista scria, aşadar: „prea multe femei se simt (…) discriminate în România sau deloc confortabil aşezate în identitatea lor de gen”.
Clişeul cel mai puternic – care nu cred că a dispărut nici astăzi, deşi e posibil să se fi atenuat – este cel al „femeii naturale, menite să împlinească un destin procreativ şi să se încadreze, fără devianţe, în rolul ei tradiţional, de soţie şi mamă”. Eseista citează, în mod ilustrativ, un poem de Marin Sorescu, Rânduieli, din ciclul La Lilieci, în care Marin al lui Pătru deplânge transformarea femeii, din femeia tradiţională, care „pupa „mâna bărbatului” şi lăsa „politica” în seama bărbatului, într-o femeie „mai mândră”, care „nici copii nu-ţi mai face ca lumea”. Iată secvenţa în care se conturează cu limpezime stereotipul mai sus-evocatei „femei naturale”:
„La noi muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,/ şi din dumneata nu-l scotea niciodată,/ Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu./ Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum./ Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,/ Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră/ şi să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –/ Femeia, ce ştie femeia?”.
Mentalitatea evocată mai sus – scrie Mihaela Ursa – arată că „subordonarea femeii de către bărbat este structurală şi se justifică prin comparaţia între un termen plin (bărbatul) şi unul derealizat (femeia) dintr-un sistem cu termeni comparabili” (de altfel, termenul plin „oameni” e folosit aici cu sensul exclusiv de „bărbaţi”). Pe de altă parte, concepţia aceasta este dislocată de imaginea femeii „mai mândre”, văzute ca „femeie-străin, cu caracteristici complet opuse bărbatului, o femeie care, prin urmare, trăieşte conflictual cu acesta din urmă”. În felul acesta apare ceea ce s-a numit războiul între sexe, întreţinut, cum observă eseista, nu numai de bărbaţi, dar şi de femei.
La finalul analizei sale, făcând o distincţie între imaginarul occidental şi imaginarul est-european şi oriental – în ce priveşte descrierile stereotipice de gen –, Mihaela Ursa ajunge la concluzia că:
„În general, descrierea stereotipică a bărbatului şi a femeii în România se află la intersecţia a două imaginare de gen. Pe de o parte, acţionează imaginarul occidental, în care funcţionează o femeie activă, cu competenţe multiple, şi un bărbat ieşit de sub iluzia virilităţii, de sub obsesia durităţii machiste (dacă nu chiar efeminat prin voinţă proprie). Acest imaginar occidental (vehiculat, la noi, mai ales de femei) este scurtcircuitat în România de un altul, deocamdată mult mai autoritar, est-european şi chiar oriental, unde imaginile de gen sunt puternic segregate şi bine polarizate, femeia întrupând o fantasmă domestică şi pasivă (valorizată pozitiv de către psihismul masculin) şi una seducătoare, erotică (adesea blamată ca încercare de a uzurpa rolul public, cuvenit bărbatului). Acesta din urmă este, în registrul imaginar oriental, întotdeauna viril, cap de familie şi dictator raţional al cuplului, în vreme ce în imaginarul occidental (mai ales cel al culturilor nordice) anunţă un bărbat care a ieşit din voinţă proprie de sub insuportabila presiune a imperativului «fii bărbat» şi care, încă şi mai mult, începe să-şi asume, fără să fie homo-/ trans-sexual, roluri părăsite de femeie (este întreţinut financiar de parteneră, se ocupă de creşterea şi educarea copiilor, găteşte şi întreţine casa etc.)”. Lucru care, ne asigură ea, nu se va întâmpla prea curând la noi…
T(zara) noastră. Stereotipii şi prejudecăţi, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006, 288 p.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
