Lume multă, ca-n fiecare dimineaţă. Şi grăbită. Era vineri şi era metrou. Care apucase să-şi găsească un loc de care să-şi prindă, întru echilibru, o mână scosese deja telefonul cu cealaltă. Un bărbat tânăr şi bărbos le zâmbea tuturor care-i treceau prin faţa ochilor. M-am gândit imediat cât de des o fi el catalogat drept efeminat pentru veselia asta explicită, neadresată punctual. Şi i-am zâmbit şi eu contaminatorului.
Am găsit un cot de bară şi-am apucat-o. N-am scos telefonul pentru că, de câte ori mă aflu în aglomeraţii, prefer să văd oamenii. Atât cât se poate, desigur. Frugal. Dar şi pentru că, retrogradă fiind, îl folosesc încă exclusiv pentru convorbiri. Căutându-mi echilibrul cu grijă, pentru a nu-l perturba pe-al altuia, am văzut-o pe ea.
Era mai degrabă blondă-n nuanţa coniacului tânăr, coafată clasic. Stătea pe scaun, în stânga mea. O femeie despre care, bătrâneşte, încă spunem că-i „îngrijită”, deşi mie nu-mi place vorba asta. Parcă are ceva peiorativ în ea.
Avea sprâncenele profesionist arcuite, fond de ten pe toată faţa, întins cu grijă, niciun exces acolo, gloss pe buze. Mi-au căzut ochii însă pe cizmele ei. Bleumarin. Iubesc culoarea asta şi, dacă s-ar putea, mi-ar plăcea să am şi pielea aşa. Foarte frumoase cizmele.
M-am întors spre chipul ei, încercând să-mi dau seama ce mă atrage şi de ce anume. Îşi ţinea capul un pic în jos, aşa că nu-i puteam decât ghici expresia. Atunci, şi-a ridicat privirea şi ne-am întâlnit. A surâs cu fruntea, nu cu ochii. Atunci, am şi-nţeles ce mă ducea acolo.
Femeia avea trăsăturile unui bărbat. Pe toate. Adică, de ar fi fost bărbat, iar nu femeie, n-ai fi putut să găseşti absolut nimic feminin în alcătuirea chipului său. Dar nimic. Poziţia gurii închise, însă nu strânse, m-a făcut să mă gândesc la cum i-ar arăta zâmbetul. Nu erau prea multe variante, niciuna însă neutră.
Era firesc, m-am gândit, să renunţe la surâs. Cel mai probabil, când l-a arătat lumii, a primit multe şi ireversibile fugi. Poate de-aia îl urcase aşa de frumos pe frunte. Şi-a deschis geanta cu gesturi de-un calm de reluare cinematografică şi-a scos de-acolo o pereche de ochelari cu rame sobre, design contemporan, a găsit şi telefonul, l-a deschis şi s-a apucat să citească pe el ceva. Mâinile ei, mâinie lui…
M-am uitat atunci spre tunelul care alerga peste fereastra vagonului şi mi-au dat lacrimile. N-au apucat să curgă, nu, doar am o tehnică infailibilă de-a le-mpige-napoi ochilor pe gât.
Am văzut-o pe ea, copilă, în oglindă. Privindu-se şi tremurând de frică. Scrie-n cărţi despre intensitatea asta graduală: frică, spaimă, angoasă. În spaimă, te blochezi, angoasa deja e mare tulburare sufletească. Numai în mijlocul fricii tremuri. Corpul tău strigă tare-n felul ăsta, ca s-o recunoşti şi să faci ceva. Păcat că nu-ţi spune, prin alte reacţii, şi ce anume să faci.
Apoi, mi-am închipuit-o crescând odată cu frica de sine. Cu respingerea. Văzându-şi prietenele şi colegele cum se transformau, naturalmente, în adolescente şi apoi în femei. Cum nimeni nu-i putea explica de ce ea e altfel, cum nu-ndrăznea să ceară lămuriri. Cum părinţii, poate, au fost primii care-au privit-o ca pe-o ciudată, cum oftau aparte, să nu-i audă, cum copiii ceilalţi i-au dat porecle, cum nimeni, dar mai ales ea, nu-nţelegea nimic din făptura ei diferită.
Am văzut apoi primul străin care-a rupt-o la fugă atunci când ea a râs frontal. Pentru că „diferiţii“ ne sperie cumplit. Aşa, ca tot ce-i peste puterea noastră de-nţelegere, dincolo de modelele acceptate social. În vechime, „altfelii“ erau bănuiţi de demonism. Unii chiar acuzaţi. Noi am păstrat respingerea lor. Majoritatea are, ca primă reacţie, un frison rece la vederea celor „neîncadrabili sexualiceşte“. Iar reacţiile consecutive nu-s nici ele blamabile de raţionalitate. Oamenii se feresc, crezând că-şi vor complica în vreun fel vieţile, dacă au de-a face cu „indefinibilii”.
Şi mă gândesc cum, într-un fel, toţi suntem „neîncadrabili” sufleteşte, „alfeli“, cu momente mai lungi sau mai scurte de ciudăţenie, dar faptul că asta nu se vede pe chipurile noastre ne face eligibili pentru ceilalţi, ne face curajoşi să pornim relaţii, avem impresia că, pe dedesubt, nu poate fi nimic atât de grav încât să ducă la imposibil. Însă pentru ea, pentru el, implauzibilul era incrustat pe chip.
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
