Una dintre frumuseţile Bucureştiului interbelic, idolul tinereleor fete, actriţă şi cântăreaţă de muzică uşoară de succes, evreica Leny Caler a fost iubită cu patimă de câțiva scriitori interbelici celebri. Pentru Camil Petrescu, Leny Caler a fost întruchiparea perfecţiunii feminine. “Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne”. Mihail Sebastian a divinizat-o. “Aveam aseară, plecînd de la Leni, sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună… N-am să-i pot explica niciodată cît de mult înseamnă – sau putea să însemne – ea pentru mine. Şi nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistenţe de viaţă”. Tudor Muşatescu i-a dedicat toată opera dramatică de după întâlnirea cu ea.
Iată mai jos un fragment din articolul Ioanei Pârvulescu – Leny Caler şi încurcatele poveşti interbelice.
“Actriţa Leny Caler, care pentru generaţia interbelică era una dintre cele mai cunoscute figuri, a emigrat către sfârşitul anilor ’50 la Berlin şi, timp de câteva decenii, a fost complet uitată. Şi totuşi fusese una dintre cele mai vizibile persoane. Mai toţi scriitorii au admirat-o, mai toţi cronicarii teatrali au răsfăţat-o. Liviu Rebreanu, director al Teatrului Naţional, i-a luat apărarea la o premieră, când un grup de antisemiţi a huiduit-o, şi a condus-o grijuliu până acasă. Camil Petrescu i-a citit din cărţile proprii sau ale altora, i-a fost profesor, a învăţat-o să joace, i-a scris scrisori. Sebastian a compus pentru ea şi în urma unui pariu cu ea „Jocul de-a vacanţa”, iar în notele sale zilnice eroina principală a piesei, Corina, e numită, mereu, Leni. Tudor Muşatescu, pe vremea când nu era decât îndrăgostitul „Tudorel”, i-a dedicat toată opera dramatică viitoare.
sursa: Realitatea Ilustrată, 2 iunie 1932.
(…)
Pare aşadar cu neputinţă, dacă ne gândim cât de importantă a fost prezenţa ei în anii dintre războaie, uitarea totală în care a intrat în anii de după plecarea în Germania. Dar, ca în cazul atâtor alţi exilaţi, numele ei nu mai avea voie să fie pomenit în mod oficial. Cum rolurile din spectacolele de teatru nu pot fi puse în rafturile bibliotecilor, ci trăiesc doar o seară şi doar prin ochii spectatorilor, curând, nici neoficial nu s-a mai vorbit de Leny Caler.
(…)
Deşi numele lui Leny Caler este legat azi mai degrabă de cel al lui Sebastian decât de al lui Camil Petrescu, lucrurile ar trebui să stea pe dos. Leny e îndrăgostită de scrisul lui Sebastian, dar ca bărbat nu-l place. Tot ce consemnează Sebastian în legătură cu amorul lui pentru Leni (Sebastian detesta y-ul final şi schimonosirea numelor) vine din această contradicţie: ea îi iubeşte doar scrisul, el iubeşte femeia.
Sebastian era cu trei ani mai tînăr decît ea, Camil cu 10 ani mai în vârstă. Întâlnirea cu Mihai o dezamăgeşte puţin (îi imaginase alt portret, din scris), întâlnirea cu Camil, dimpotrivă, o surprinde plăcut: „Mare mi-a fost uimirea când am văzut în faţa mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporţionat, cu păr blond-şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi. Mă privea zâmbind copilăreşte, dulce. Ne-am plăcut şi ne-am simţit bine împreună din primul moment”. Camil fusese primul care scrisese despre jocul lui Leny, în spectacolul de la absolvire. Deşi memoriile nu dau aproape niciun indiciu temporal, am reconstituit cu o marjă de eroare de un an sau doi că această primă notiţă trebuie să fi fost prin 1924. Întâlnirea propriu-zisă s-a petrecut mai târziu, probabil în jur de 1930.”
Capitolul Leni Caler surprinde un Sebastian parcurgînd treptele clasice: freamătul adolescentin, exaltarea, conștientizarea, nepăsarea, până la indiferenţa deplină. Legătura dintre cei doi depășește sfera intimă, și devine publică prin decizia lui de a-i dedica o piesă de teatru. Jocul de-a vacanța are premiera în anul 1938, la Teatrul Comedia, sub regia lui Sică Alexandrescu. Personajul principal, Corina, pare să fie însăși Leni: „Pe femeie ar trebui să o joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce așteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este”. Cercul oamenilor pentru care artista a trezit pasiuni nu este nici pe departe încheiat; Tudor Arghezi, un critic aspru, pentru care performanțele si interpretările actorilor sunt mai degrabă „cenușii și spălăcite”, surprinde prin dedicația sub forma unui poem în proză pe care i-o face artistei într-un număr al revistei Bilete de papagal: „Vezi, curatã ca o scoicã şi iute ca o biciuşcã agerã şi zveltã, dumneata eşti mai mult decît o actriţã şi personagiul dumitale ţine dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui sã joci ca într-o frescã de bisericã”. Tudor Mușatescu îi dedică și el piesa Visul unei nopți de iarnă, rolul Mariei Panait fiind jucat de către Leni alături de George Vraca în rolul lui Alexandru Manea.
O istorie care s-a incheiat cu aceeași repeziciune cu care a început. În afara contextelor sociale, politice și relaționale, avem în fața povestea unei pasiuni. Într-o interviu publicat în Rampa de Mihail Sebastian, Leni Caler se întreabă: „Dacă într-o zi s-ar întâmpla să nu mai fac teatru, mă întreb cu spaimă ce aș face cu atâtea lucruri care sunt în mine, unde le-aș pune? În ce le-aș exprima? Unde le-aș trăi?” (sursa aici)
Citiţi şi
Nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă
