Am câțiva sportivi pe care i-am urmărit cu nesfârșită admirație la Jocurile Olimpice. Am spus sportivi? Cred că mai bine scriam sportive.
Prima dintre aceste sportive este superba sabreră franco-algeriană Sara Balzer. Nu cred că e ceva care să nu îmi plac la această scrimeră. Îmi plac grația și determinarea ei. La Sara Balzer ludicul și seriozitatea se împletesc. Scrima e o întreprindere serioasă. Totodată, e doar un joc. Și cel mai mult îmi place altceva: că nu a devenit campioană olimpică. A pierdut o finală olimpică la Tokyo, acum trei ani. Cu echipa. Acum a pierdut din nou finala olimpică, acasă, în Franța. Individual. Asta nu o face o figură tragică, nicidecum. Cred că o vom mai avea pe Sara Balzer și la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, peste patru ani. Nu va renunța până când nu va câștiga medalia de aur, chiar dacă va avea deja treizeci și patru de ani, o vârstă la care și în scrimă încep să te lase, totuși, genunchii.
Dar chiar dacă nu va merge în America, Sara Balzer rămâne una dintre sportivele mele preferate din secolul XXI. Explic din nou în patru cuvinte de ce: grație & determinare, ludic & seriozitate. Când intră pe planșă, Sara Balzer spune că simte că e la locul potrivit. Are dreptate. Și ea a fost un copil care a început scrima pentru că, pur și simplu, și sora ei făcea scrimă. A vrut să fie ca ea și a sfârșit prin a deveni ea însăși. Prin a-și găsi calea.
Cea de-a doua sportivă pentru care am o admirație profundă este Zhiying Zeng. Doamna Zeng, care are cincizeci și opt de ani, a reprezentat Chile în competiția de tenis de masă, sport îndrăgit și de noi, copiii anilor 1980, care, profani cum eram, îi spuneam jocului pe numele potrivit: ping-pong.
Doamna Zeng așadar joacă ping-pong. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, fiindcă este din China, unde ping-pong-ul este o religie. Neoficială, dar tot religie.
Doamna Zeng a plecat de mulți ani din China în Chile, să antreneze copii. N-a mai fost sportivă de performanță ani în șir, dar a revenit de curând la visul ei: prezența la Jocurile Olimpice. Era și visul tatălui doamnei Zeng, care ajunsese între timp un redutabil nonagenar. Și a împlinit acest vis doamna Zeng.
La cincizeci și opt de ani, pentru că niciodată nu e prea târziu, așa cum arată și filmul artistic astăzi pe nedrept uitat – Gară pentru doi. Nu e prea târziu nici pentru dragoste, nici pentru vise, nici pentru ping și pong.
Și deloc în ultimul rând am un respect enorm pentru canotoarele din România. Canotajul românesc pare singurul sport în care sistemul funcționează. Canotajul nu este o afacere a excepțiilor, ca natația.
Citiți și Drumul lui David. Excepția și speranțele
Un domeniu în care România excelează, în orice barcă s-ar urca aceste sportive, doamne și domnișoare, capabile să se coordoneze, să muncească până la epuizare, să alunece pe ape și să câștige munți de medalii.
Un infinit respect pentru: Magdalena Rusu, Roxana Anghel, Ancuţa Bodnar, Maria Lehaci, Adriana Adam, Amalia Bereş, Ioana Vrînceanu, Simona Radiş și Victoria Petreanu. Plus: Gianina van Groningen (născută Beleagă) și Ionela Cozmiuc.
Infinitul ar trebui, desigur, să dureze mai mult de trei zile, cât ține de obicei minunea de a fi noi interesați de canotaj. Mi-am propus să le spun numele de câte ori am ocazia, până numele lor vor ajunge să fie cunoscute pe de rost – măcar ca primele versuri din imnul național.
Doamnelor, domnișoarelor, îngăduiți-mi să îmi dau jos pălăria!
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atletul care a renunțat la un deget pentru o șansă la aurul olimpic
Cum a trăit Jeanne Louise 122 de ani și 164 de zile
Nu te pui cu dracii din capul meu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
