Simt că este un răspuns în tine pentru mine… Poate-mi inventez pretexte ca să revin mereu la tine în loc să mă ocup de mine. Probabil că nu voi găsi acest răspuns, dar trebuie să-l caut. Și în această căutare o să înțeleg “de ce?!”, răspuns ce-mi va absolvi nevoia de tine.
Aveam nevoie de tine sau aveam nevoie de dragoste? Să continui să-ți găsesc justificări pentru absența și nehotărârea ta, să mă amăgesc că sunt una din femeile care iubesc prea mult sau să devin o femeie care gândește îndeajuns? N-am vrut să accept din start că singura explicație era propria-mi naivitate și idealismul, clasica prostie feminină, așa că am încercat orice altă explicație. Că doar infernul sunt ceilalți, nu-i așa? Iubirea mea era divină, deci n-aveam cum să fiu eu de vină…
Așa c-am căutat temeinic vinovați – nu eu, nu tu, ci alții. M-am revoltat conștiincios pe toți și toate, am flirtat cu nebunia și cu neantul, crezând că-n iad de mă voi duce, voi simți măcar ceva la fel de intens ca dragostea de altădată. Ipoteza mea a fost corectă: am disperat atât de mult încât la un moment dat am obosit. Ura ce venea în valuri de la sine era direct proporțională cu dragostea ce ți-o purtam odinioară, de la mine.
Ca vrăjită m-am lăsat purtată într-o poveste cosmică cu vinovați, tirani și incapabili – figuri ale trecutului închise într-o chilie a memoriei să-și moară amintirea-mi. A trebuit să-i iau pe toți pe rând, să-i scutur de timp și sentiment și să-i așez frumos pe raftul devenirii mele. Aglomerația era prea mare, n-aș fi putut să te detest în liniște când tot trecutul se trezise brusc în mine.
Așa că i-am iertat pe toți, părinți, și foști, și zei, și alte accidente ale destinului. I-am scutit de propria-mi memorie și armistițiu general am decretat. Ca să mă pot ocupa temeinic de tine, necontaminat de proiecția altor vinovați. Probabil e tot un soi de dragoste și asta – am vrut să te disprețuiesc corect.
Îți mulțumesc, căutând răspunsul depre tine am aflat că ei n-au nici o vină.
Apoi l-am invitat pe Freud în multe nopți în dormitorul meu – îl bănuiam c-ar fi avut răspunsuri despre mine prin tine. Nimic – Oedip și Supra Eu-l, proiecția și sublimarea erau personaje din povestea altcuiva, nu mă bântuia nicio nevoie de compensare pentru vreun paradis pierdut în copilărie. Și nici dragostea ta nu mi-ar fi confirmat vreo dragoste paternă neprimită. Ghinion, am lăsat deoparte păpușa de voodoo în care tocmai mă pregăteam să-mi înfig amarul.
Te-am căutat apoi prin jurnalele fostelor iubiri. Am căutat o narațiune comună tuturor iubirilor ce mi-au clădit principii, frici și aspirații. Nu semănai deloc cu nici o arătare, chipul tău era făcut din alt fel de lut. Din kryptonită poate – dar am concediat rapid amăgirea ce însă se-ncăpățâna să te idealizeze. Zeu de-ai fi fost, uman te-ai fi purtat cu mine. Deci nu, din lut, din ce în ce mai lut…
Și astfel, ziua te ignoram, noaptea te căutăm. Impropriu spus te ignoram – îți supraviețuiam, nehotărâtă dacă să mă-nchin icoanei tale sau foc să dau amăgirii mele. Vezi tu… te-am iubit prea mult că să mă grăbesc vulgar să te reprim în subconștient. Am suportat cu stoicism să-mi bântui conștientul până când o să-mi găsesc răspunsul. Pentru mine prin tine. Desigur, hedonismul și poezia din mine ar fi preferat prezența ta, dar și-n absența ta ecou eu mi-am găsit.
Te-am bănuit apoi că ai fi întruchipat tot ceea ce eu nu eram și că, astfel, mă împlineam prin tine. Astfel că m-am ambiționat s-aduc în mine tot ceea ce tu erai deja. Și da, e-adevărat – cu cât ai mai puține vulnerabilități, cu atât ai mai puțină nevoie de dragoste cosmică și simbiotică. Așa că am ajuns atât de ocupată cu investiția în mine încât treptat mă retrăgeam din tine.
În loc să mă gândesc la tine am început să mă gândesc pe mine. Cu jenă și mirare, în loc să te admir pe tine eu începeam să mă iubesc pe mine. Ciudată vindecare acest egoism sănătos. Ce sacrilegiu comiteam… cu cât urcam mai mult în mine, cu atât te coborâm mai mult pe tine.
Da, era un răspuns prin tine pentru mine. Căutându-l am învățat să gândesc mai întâi și să iubesc mai apoi. Deloc romantic, categoric sănătos.
Am învățat să iubesc luciditatea și observația în loc de speranță și imaginație. Am acceptat mirată că semnele au fost de la-nceput la locul lor. Dar pentru că te doream prea mult am ajuns una din femeile care iubesc prea mult înainte de a gândi suficient de mult.
Am învățat atât de multe încât nu pot decât să-ți mulțumesc. Dragostea, și când e împlinită și când e refuzată, te duce și-n credința și-n știință. Credința am învățat să fie în mine. Iar știința vine apoi de la sine…
***
Am scris textul de mai sus într-o formă mai lirică pentru a exemplifica o parte din demersul autoterapeutic prin care trece un om care consideră că iubește prea mult când în realitate suferă prea mult. Oricum, nu există a iubi prea mult – dragostea în exces aduce eliberare și libertate.
Am pus la genul feminin descrierea pentru că, în general, femeile sunt cele care tind să-și scuze iubirile nepotrivite, căutând tot felul de justificări sofisticate, când de fapt evită să aplice un principiu etern valabil: faptele contează! Dar chiar și acest demers, de a cauta explicații, aduce vindecare, tocmai pentru că elimină orice alte cauze pentru ca logică să triumfe într-un final.
Cei care continuă să iubească deși acea dragoste le aduce mai multă suferința decât bucurie o vor face pentru că se folosesc de pretextul preocupării emoționale pentru a nu se ocupă cu rezolvarea altor probleme, reale, din viața lor.
Vei tinde să ignori faptele celuilalt în favoarea speranței, iertării și așteptării tocmai pentru că lipsesc faptele tale pentru tine. Aceste iubiri sunt un proces suprem de proiecție – îl vei învinovăți pe celălalt pentru ceea ce tu însuți nu îți oferi în primul rând: dragoste și respect de sine. Când acestea devin preocupări active pentru mintea ta, inima nu va mai aluneca în iubiri suferinde și neîmpărtășite.
Pe Sofia o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
