Acum trei ani, cam pe vremea asta, am început să scriu pe o platformă unde-mi aveam pagina personală. Un fel de blogul meu. Nu ştiam nimic despre asta. N-a fost deloc uşor să mă obişnuiesc cu pagina pe care-o administram, dar deloc. Descopeream în timp o mulţime de butoane şi de fiecare dată mă speriam ca de fiertură de ele. Aşa sunt eu, dă-mi ceva tehnic, şi-o pun mintenaş de-o tentativă de preinfarct.
Cumva, habar n-am cum, am înţeles c-ar trebui să-mi fac şi cont de Facebook, aşa că m-am mai speriat o dată: „Cu ăla ce mai fac?“. Am făcut pagina vineri, m-a ajutat colegul meu de birou, art directorul, sâmbătă am scris primul text, iar luni am deschis Facebook-ul, denumit în continuare feisbuc. Aveam o cerere de prietenie. Lucian Mândruţă – primul meu prieten de pe feisbuc.
Şi-apoi, fiindcă scriam cam un text pe săptămână, şi numai bizarerii sentimentaloide, însă complet neromanţioase, am învăţat, ei, nu din prima, nu te grăbi să mă feliciţi, să pun link pe feisbuc. Întâi, mi-a fost ruşine să pun, mi s-a părut autopromovare, ce vină avea lumea că îmi ia mie foc tastatura în modalităţi hebdomadare? Dar, surpriză!, găseam mereu cereri de prietenie. Le acceptam pe toate. Cine să fie, îmi ziceam, oameni care mă citesc…
Nu vorbeam nimic cu nimeni. Puneam linku’ şi plecam. Nici nu deschideam contul până nu era rost de link nou. Numai prin toamna lui 2011, cam nelămurită fiind la inima mea cunoscută, am pus nişte muzichii. Nu m-a băgat nici dracu’-n seamă. Adică, like-uri or fi dat, n-am numărat, dar a fost o tăcere obstinată.
Apoi, anul ăsta, prin aprilie, am început să scriu pe Catchy. Tot săptămânal. Aşa că intram deja de două ori, uneori chiar de trei şi-aveam din ce în ce mai multe cereri de prietenie. Toate acceptate. Oameni, ce să fie, că doară nu dinozauri… Dintr-odată, au început a vorbi cu mine, iar eu am înţeles, tot nu din prima, e drept, ce e aia o reţea de socializare. Şi, Doamne, greu i-am mai găsit butoanele! Că nici acum nu le ştiu pe toate.
I-am dat şi timp. Picurat. Printre treburile mele de la birou. Seara, când închideam prăvălia, gata şi feisbucu’. Îl culc cu găinile şi-l scol boiereşte, după prânz. N-are el ce căuta-n viaţa mea particulară, că e cronofag şi energofag. Dar să ştii că are o parte foarte frumoasă şi ştii de ce? Fiindcă pe feisbuc am găsit nişte oameni extraordinari. Oameni pe care-i cunosc de-acum, că n-am rămas la schimburi scrise de replici, oameni pe care i-am întâlnit cel puţin o dată, cu care vorbesc la telefon, oameni pe care-i preţuiesc şi care-mi sunt dragi. Şi, nu, n-am avut nicio surpriză neplăcută. Aşa cum mi-au părut a fi, aşa şi sunt.
Dar, da, feisbucu’ e seducător şi Gargantua şi Pantagruel dimpreunălea. Am stat ieri, duminică, pe feisbuc. Am zis una, alta. Şi-am văzut câtă lume, dar câtă lume, Doamne!, era acolo, la post, într-o zi soroasă şi caldă de octombrie. Păi, de ce, om bun, prinseşi tu lipitură de tastatură şi de monitor, de ce? Că viaţa e în duioasă promenadă, însă în cu totul alte părţi… Mă laşi să te-ntreb câte ceva înainte să plec? Dar să te-ntreb direct şi să-mi răspunzi aşijderea?
[poll id=”20″]
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Am venit să îmi caut fericirea și m-am găsit pe mine
Dispariția lentă a unei platforme de socializare și posibilitatea ca tu să devii CEO
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
