Facebook-ul e greșit pentru că suntem hiper-selectivi în ceea ce arătăm lumii care ne e “prietenă” în “jurnalul” nostru public. Alegem pozele în care suntem fericiți (sau nefericiți, dar cu un scop anume plantăm lacrimile pe un perete accesibil vizual), etichetăm doar locurile drăguțe, pe unde am vrea să știe tot norodul că am fost, în general, creăm despre noi o imagine complet eronată.
De parcă nu am fi niciodată urâcioși, de parcă nu am țipa, nu am fi murdari pe mâini sau nu am avea părul mizerabil niciodată. De parcă nu am țipa niciodată la un om nevinovat, de parcă, în fond, nu am fi niciodată vinovați de nimic.
La prima oră a zilelor de luni, majoritatea prietenilor mei fațăcarte pun poze cu cafele și statusuri cu “I hate Mondays“. Nimeni nu zice că se bucură de luni ca de o duminică mai plină și mai ofertantă intelectual. Nimeni nu pune poze cu biroul lăsat vraiște vineri.
Poze cu pisică ta, a vecinului, de pe stradă, de pe un site, că tuturor le plac pisicile.
Statusuri pline de mândrie și de fală. De război (doar virtual) și de răzmeriță psihologică (doar dacă e în trend).
Facebookul e fals. Dar sunt mulți oameni care par a avea nevoie să existe virtual, căci în realitate nu a mai rămas nimic de trăit.
Eu am început acum ceva vreme o viață nouă și sunt îndrăgostită de ea. Mi-au întors spatele cei mai mulți prieteni vii, am rămas doar cu câțiva pe care îi simt aproape și calzi, că eu așa înțeleg statutul de prieten, să fii acolo și când eu nu sunt.
Eu și despre mine. O pagină virtuală plină de poze și minciuni frumoase. În realitate, mă simt mult mai bine decât arăt sau decât scriu că sunt.
Sunt bine. Cu hashtag.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
