Scaunul din dreapta mea este ocupat de o mamă. Fetița ei, de vreo zece anișori, este aplecată spre ea, cu capul pe umărul drept, cu brațul ei drept peste brațul drept al mamei. Ambele dorm. Poate că nu sunt singure pe lume, așa cum presupun eu, poate că nu sunt doar o mamă divorțată și fiica ei, ci poate că undeva le așteaptă un soț-tată; însă ceea ce mă frapează este complicitatea și tandrețea lor. Copiii îmbufnați pe părinții lor adorm cu creștetul sprijinit de fereastra de lângă ei; iubita supărată pe iubit, identic; soțul pe soție, la fel. Dar cuplurile, de orice fel și cu orice complicitate „la bord” (sunt într-un avion) se caută chiar și în somn.
Azi noapte mi-am privit aproape tot timpul fetița. Am dormit împreună, i-am ascultat respirația și mirosit părul lung și roșcat, cu multe bucle: de când îl are, cu puțin timp înainte de a împlini un an, miroase la fel, a frunze arămii, de toamnă. Poate că nu e de mirare, fetița mea s-a născut într-o toamnă. Ceva mai departe, dar suficient ca să îi aud și lui respirația, doarme și băiatul meu. Când zâmbește, seamănă cu sora lui. Altfel, se pare că este portretul meu: brunet, ochi albaștri. Ochii lui sunt și cei ai surorii lui. Ador să-i privesc dormind; îi văd liniștiți și trezirea lor, dimineața, cu ochi întrebători și bucuroși, gen „încă o dimineață împreună”, mă umple de bucurie.
Dar de ce scriu aceste cuvinte… Ei bine, pentru că, asemenea multor persoane în această situație, știu că sunt momente rare, de neprețuit, momente minunate. Tăcute, așa cum doar marile bucurii pot fi. Scriu aceste cuvinte și pentru că mă gândesc la articolele citite nu cu mult timp în urmă, despre judecătoarea cu pantofi albaștri.
La curajul unei avocate, Mădălina Scutelnicu. La curajul mai multor avocate. La acei părinți care sunt condamnați pe nedrept, la absența copiiilor, doar pentru că dintr-un motiv sau altul decid să divorțeze. Să divorțeze, într-o lume și un spațiu în care a divorța nu înseamnă niciodată și nicidecum că acel părinte, femeie sau bărbat, ar divorța de copii.
Există femei și bărbați care nu mai vor să-și vadă copiii. Există oameni care atunci când divorțează nu mai vor să știe nimic de fosta lor viață: nici de fostul soț sau soție, nici de copii. Poate că acestor părinți este judicios să li se ia dreptul de a-și vedea copiii. Poate că acestor copii nevruți de părinți le este bine fără ei.
Însă a separa un copil de mama și de tatăl lui, în condițiile în care iubirea amândurora pentru el există, dorința de a participa și a fi parte din viața lui, din școala lui, din bagajul său de amintiri există, mi se pare o crimă. Cu atât mai mult cu cât soțul sau soția care rămân cu copiii fac din această dorință – să-l lipsească pe „celălalt” de copilul lor – o răzbunare. O armă. O pedeapsă. De care unii judecători nu par să țină cont. A divorța nu este o crimă. Nici o pedeapsă. (Iar un copil nu este un obiect. Nici o armă.) Sunt lucruri care se întâmplă, împotriva voinței soților, care nu se gândesc, cred eu, nicidecum la acest lucru, atunci când se căsătoresc. Iar durata unui divorț, ca și toate etapele prin care se trece pentru a-l duce la capăt, este dovada clară a faptului că un divorț nu este un joc. Nu este deloc plăcut. Pentru niciunul din parteneri. Iar copiii nu sunt nici arme, nici bucăți de plastilină, numai bune de modelat pentru a fi transformate în gloanțe îndreptate spre unul din părinți. Cred că acest lucru ar trebui stipulat prin lege, iar părinții care se dedau unor astfel de practici ar trebui pedepsiți. Prin lege. Căci o mamă sau un tată nu divorțează de copii. Niciodată.
Fetița de lângă mine s-a trezit. Primul gest făcut a fost să verifice că mama ei este lângă ea, încă. A zâmbit apoi. Fetița mea face la fel, când se trezește. Cândva așa proceda și băiatul meu. Fetița mea visează să zboare cu avionul. Cu mine. Băiatul a uitat cum este. Sper ca într-o zi această dorință a ei să devină realitate. O zi în care poate că și dorința mea de a scrie articole, aici sau în alte publicații, nu va fi văzută doar ca o demonstrație a faptului că nu aș fi o mamă bună. Ci ca o meserie. O pasiune. Un alt fel de a-i iubi. O zi.
Pe Iulia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
