Ger năpraznic. Lacrimile de pe obraji i se preschimbau în sticlă până ajungeau la bărbie. Frigul îi pătrundea prin paltonașul în carouri și prin căciulița tricotată de mama. Înghețată de frig, cu inima împietrită de durere părea făcută din zăpadă.
Ema, mezina familiei, abia reușea să vadă ce se întâmplă în jur, printre mulțimea oamenilor care veniseră să-și prezinte condoleanțele. Oamenii dădeau neputincioși din umeri, le spuneau să fie puternici, auzise de zeci de ori aceleași propoziții clișeu, limbaj de lemn. Privirea aceea compătimitoare pe care avea să o vadă multă vreme de acum înainte o făcea să intre în pământ de rușine. Demnă de milă fiindcă a rămas orfană. Deși bolnavă, mama fusese până acum alături de ei, avea o familie. Erau compleți. Tata plângea hohotit. Pe de o parte după mama, pe de alta își plângea propria soartă, rămas singur cu trei copii de crescut. Ea era cea mai mică dintre cele trei surori ale familiei. Mânuța fără mănuși ținea strâns în buzunar cristalul de cuarț al mamei. I-l dăruise ei când vorbiseră ultima dată:
— Ema, suntem energie. Voi fi alături de tine întotdeauna, tu ești eu, prin venele tale curge ADN-ul meu.
Întinsese mâna slăbită, cu pielea prin care se vedeau venele vineții după cristalul de cuarț de pe noptieră. I-l pusese în palmă și îi spusese:
— Să nu uiți că iubirea este cea mai mare putere.
Apoi, obosită de la efort, închisese ochii și părea că adormise. Două lacrimi i s-au prelins la colțul ochilor. Ema a înțeles că mama nu mai putea să le fie alături prea mult timp.
A rămas cu un mare gol în suflet. Nu știa când se va estompa durerea, dacă golul acela al lipsei iubirii mamei se va umple vreodată sau va rămâne așa, cu sufletul amputat, pentru totdeauna.
Introvertită, s-a refugiat în citit. A început să studieze energiile pietrelor. Totul a pornit de la piatra de cuarț pe care mama o punea la soare dimineața și apoi o ținea în palme pentru a se încărca cu energie bună. Cuarțul era puntea ei de legătură cu energia de care îi vorbise mama. Voia să creadă, că a rămas legătura cu mama. Așa s-a apucat să colecționeze cristale și să învețe despre ele.
Știa, de pildă, că ametistul are capacitatea de a atrage calmul și echilibrul, de a menține pacea interioară, cuarțul are legătură cu chakra inimii și atrage energiile romantice, turcoazul facilitează un flux de energie mai bună în corp și întărește sistemul imunitar, ajută la purificare, lapis lazuli are un efect de vindecare, indică chakra frunții- cel de-al treilea ochi, dezvoltă intuiția, după cum piatra lunii conferă stabilitate emoțională și inspirație. Cu ajutorul gândului și al atingerii reușea să aline durerile de cap ale surorilor mai mari. Când erau răcite le punea să inhaleze aburi dintr-un amalgam de uleiuri de eucalipt, mentă, camfor și sare de mare, pe care îl inventase ea, apoi le făcea un masaj corporal și în dimineața următoare nu mai aveau nimic. Avea mâini magice și energie pozitivă, în ciuda durerii, a lipsei care persista acolo, în suflet. Uneori chiar durerile de spate ale tatălui reușea să le trateze cu un masaj ușor bazat mai mult pe energie pozitivă și optimism.
Din acest motiv s-a decis studieze kinetoterapie. Pe lângă școala clasică a acestei ramuri a medicinii, s-a dedicat studiului metodelor tradiționale de tratament. Temperamentul său liniștit, introvertit, singuratic a ajutat-o să se apropie de medicina alternativă. Credea în uleiuri, cristale, energie și Dumnezeu. Cu ajutorul acestora își găsise echilibrul într-o lume în care se năruise totul o dată cu moartea mamei. Astfel, a reușit să o accepte chiar și pe Nina, mama vitregă pe care tata o adusese acasă, nemaifăcând față singur cu cele trei fete. Norocul lor că Nina nu putea face copii și le-a iubit ca pe propriile ei fiice. Și-ar fi dorit ca măcar Ema, cea mică să îi fie mai apropiată. Nu știa că era imposibil. Ema fusese cea mai legată de mama dintre cele trei surori. Născută prematur, mama o protejase cât de mult putuse. Primii ani au fost nedespărțite iar apoi erau legate amândouă ca de un fir magic, nu puteau sta una fără cealaltă.
Când mama s-a îmbolnăvit, Ema a refuzat să se mai ducă la grădiniță, iar mama de acasă a încercat căt a putut să compenseze. S-au apropiat tot mai mult una de cealaltă. Când a fost să plece la școală nu a mai avut loc de întors, ci a trebuit să plece dimineața împreună cu cele două surori mai mari. De-abia aștepta să ajungă la prânz acasă. Își făcea lecțiile cu mama în camera de zi, mama îi stătea alături, o ajuta, o verifica. Apoi citeau împreună, glumeau și râdeau. O învăluia dragostea mamei, jocurile lor, doar de ele știute. N-ar fi acceptat nici în ruptul capului ca o străină să ia locul mamei. Nina a apărut și a rămas în viața lor, și-a dat silința să le fie aproape și să compenseze golul lăsat de pierderea mamei.
Eva s-a înscris la școala de asistente medicale și a făcut studii de kinetoterapie. A ales să rămână asistent medical la terapie intensivă. Pentru ea fiecare pacient care se lupta pentru propria viață de pe patul de spital era o poveste. Încerca să le ghicească poveștile fiindcă, aici ea nu putea comunica cu oamenii, doar cu monitoarele la care erau conectați. Fiecăruia îi oferea atenție, tratament, o vorbă frumoasă, un zâmbet, o mângâiere. Cristalele le ținea pe pervazul saloanelor să se încarce cu energie de la lumina soarelui, și uneori le oferea pacienților pentru a le ține în mână. Punea uleiuri volatile relaxante pe o batistă umezită, pe care o așeza într-un colț al salonului. Era convinsă că gândurile bune, energia pozitivă, încrederea, lumina, mirosul pot avea efect benefic, mai ales asupra celor în stare de inconștiență, că îi pot ajuta să meargă mai departe, să își revină, să se refacă. Aceasta era viața ei, interacționa foarte puțin cu pacienții din sala de terapie intensivă pentru că majoritatea erau inconștienți și când își reveneau erau trecuți imediat în salon. La granița dintre viață și moarte, printre paturile pacienților parcă era un înger, încerca să le minimizeze durerea, să-i aline și să-i liniștească fără cuvinte. Întotdeauna pe lângă tratamentul din perfuzor, le lăsa în preajmă un cristal de cuarț, o fereastră deschisă spre aer și lumină naturală, le umezea buzele, îi ajuta să bea apă, le vorbea șoptit cu cuvinte frumoase.
Robert era un medic de succes. Avea tot ceea ce își putea dori un tânăr de treizeci de ani. Carieră, și o soție superbă. Vacanțe exclusiviste, mașini de lux, petreceri în weekenduri. Vara și-o petrecea la țărmul mării, iarna la ski în Austria. Era foarte serios, muncitor și câștiga bine pentru un medic la început de drum. Mai era și Amanda, frumoasa lui soție, arhitect renumit la firma de arhitectură a tatălui său. Tot ceea ce câștigau cheltuiau pe distracții și shopping. Trăiau o viață împlinită. Părinții adesea le spuneau că își doresc nepoți. Ei simțeau că mai vor să trăiască așa, pe huzur și distracție înainte de a intra în rolul de părinți.
În ziua în care Amanda l-a anunțat că îl va părăsi, fiindcă și-a găsit iubirea vieții, un antreprenor de succes, infiltrat în politică și afaceri dubioase, pentru Robert cursul vieții și-a pierdut sensul. S-a hotărât să părăsească orașul natal, prea mic pentru durerea lui. Colegii, pacienții, chiar prietenii își dădeau coate șoptindu-i povestea pe la colțuri.
În câteva luni a vândut casa și a plecat în orașul unde terminase facultatea pentru că îi rămăsese o ușă deschisă la profesorul lui. Îi fusese rezident aveau o colaborare foarte bună. S-a refugiat în muncă. Nu avea niciun plan, doar voia să uite. Suferea după Amanda, căuta în zadar, motivele care o făcuseră să se îndrăgostească de altcineva, își storcea creierii să găsească propriile greșeli. Doar la spital, între pacienți uita despărțirea ciudată prin care trecuse. Întors acasă, se simțea copleșit de singurătate și vină.
Într-o seară, a fost invitat la aniversarea unui coleg. Petrecerea avea loc la o pensiune, într-o stațiune montană din vecinătatea orașului. Robert a refuzat cazarea, hotărât să nu bea nimic. Îi era teamă să nu exagereze cumva și nu își dorea să pară vulnerabil în fața noilor colegi și prieteni. Nu avea probleme cu băutura. Știa să se oprească la timp și nu simțea că s-ar îndrepta spre vreo adicție. De când îl părăsise Amanda, avusese seri în care băuse singur, în tăcere, cu propriile gânduri, resentimente și gânduri de vinovăție, acasă, până ce îl cuprindea somnul.
Când a coborât din mașină arăta chiar bine. Un bărbat înalt, atletic, sportiv. Tenul ușor creol era încă bronzat după vara ce tocmai trecuse, iar cămașa albă crea un contrast perfect. Finețea chipului și privirea caldă, albastră erau înăsprite de barba scurtă și atent îngrijită. Zâmbetul era irezistibil, de neuitat. Un bărbat frumos, căruia îi cad la picioare femeile. În ciuda atracției pe care o emana, era incapabil de o legatură amoroasă serioasă, în această perioadă a vieții.
La noul loc de muncă, era subiect de interes și conversație pentru toate femeile din spital de la rezidente, doctorițe, asistente, până la infirmierele pe care le saluta la fel de respectuos. Toate își întorceau privirea după noul medic și coleg.
Cu un pahar de șampanie în mână, pe care îl ținea de formă, s-a trezit copleșit de Mara, o doctoriță oacheșă și disponibilă. Au făcut conversație, au glumit dar când a văzut că s-ar putea să nu scape de ea, în loc să bea un pahar și să accepte invitația fățișă de a-și petrece noaptea în camera pe care ea o avea rezervată, Robert a luat decizia de a se retrage de la party.
În drum spre casă, își auzea inima cum îi bubuie în urechi și se întreba cât va mai dura perioada aceasta de învinovățire, de dor și neîmplinire. Uneori se gândea că îi înțelege pe cei care ucid din dragoste. Frământat de gânduri și întrebări fără răspuns, porni spre casă, pe drumul de munte cu noapte, ceață și serpentine. Conducea mecanic, cu viteză, siguranță și încredere, experiența își spunea cuvântul. Deodată, două faruri puternice îi orbiră ochii și în ultimul moment observă că mașina care venea din față intra spre el, pe contrasens. Brusc, trase de volan în direcția opusă și mașina căzu dincolo de carosabil, oprindu-se într-un copac. Mașina s-a făcut praf în partea din dreapta lui, însă izbitura l-a lovit la cap, s-a ales cu contuzii puternice. Durerea l-a făcut să închidă ochii, iar lovitura la cap l-a adus în stare de inconștiență. Celălalt șofer, adormit la volan, și-a revenit și el și deși impactul nu a avut loc, mașina s-a oprit dincolo de șosea, în sens opus lui Robert.
Luat cu salvarea la spital, Robert a fost operat de urgență la picior. Suferise o fractură urâtă ce a necesitat operație urgentă și piciorul pus în ghips. Pentru loviturile de la cap, urma să facă un RMN și un control neurologic să se vadă efectele contuziei. A ajuns la terapie intensivă, pe tura Emei. Ea nu știa cine este, dar a fost pusă la curent de către colege, la intrarea în tură despre doctorul proaspăt divorțat și angajat în spitalul în care lucra și ea, ajuns la terapie intensivă în urma unui stupid accident de mașină.
Când Robert a deschis ochii, a văzut lumina, aparatele ce măsurau coordonatele vieții pentru pacienții din fața lui, fereastra deschisă. A simțit aerul rece, curat al nopții de toamnă târzie. Când a cerut să bea apă a simțit apropierea ușoară a asistentei care îi supraveghea și cum îi umezește buzele. L-a întrebat cu voce caldă:
— Credeți că putem încerca să luăm o gură de apă? de parcă ar fi servit împreună apa aceea necesară hidratării. Așa vorbea cu toți pacienții și lui i s-a adresat la fel, ce dacă era doctor. Acum era pacientul ei.
El îi făcu semn închizând ochii că este de acord. Nu putea articula cuvintele fiindcă i se amestecau în creier deopotrivă cu gândurile care îl măcinau. Avea prea multe întrebări fără răspuns, avea nevoie să uite, să își reseteze memoria, să o ia de la capăt.
Când Ema s-a apropiat de el ca să îl susțină, i-a simțit parfumul, mâna fină dar fermă. Apoi paharul, prima gură de apă.
Nu știa de când se află aici, începea să-și amintească seara petrecerii, prezentul, viața năvăleau din nou cu forța unui tsunami, peste gândurile lui, abia liniștite de la anestezie și calmante.
Vocea Emei, calmă, și blândă l-a făcut să tresară.
—Sunteți foarte bine, voi pune un calmant în perfuzie ca să vă odihniți.
Privirea încețoșată încerca să focalizeze chipul femeii. I-a rămas în memorie vocea și un pandant sub forma unui fulg de zăpadă prins pe un lănțișor, la gât.
A doua zi, în prima parte a zilei i s-au făcut investigațiile neurologice și apoi Robert a fost transferat în salon. Neurologic era ok, după câteva zile a fost externat și a fost nevoit să stea acasă câteva săptămâni, cu piciorul în ghips.
Într-o seară, când Robert era într-o gardă și urca din ambulatoriu de urgență unde fusese chemat către camera de consultații de la etajul patru, liftul își redeschise ușile înainte să pornească auzi o voce blândă:
— Așteptați-mă, vă rog.
Avea în brațe un teanc de cutii cu perfuzii și medicamente de la farmacie.
— Mulțumesc, avem o urgență la terapie, spuse abia trăgându-și sufletul.
— Să înțeleg că urcați la 2? întrebă Robert .
— Da, da, vă rog.
— Să vă ajut, se oferi Robert, și înainte să se dumirească Ema, îi luă câteva cutii și o echilibră.
— Mulțumesc, spuse Ema roșind ușor pentru că îl recunoscu pe pacientul ei din urmă cu mai bine de șase luni.
Au coborât împreună din lift și Robert a condus-o până la camera de depozitare. La final i-a întins mâna și s-a prezentat. Așa s-au cunoscut oficial.
Robert nu își putea lua ochii de la medalionul fetei, vocea i se păruse familiară, îi rămase ca un ecou, în minte. Era sfârșit de noiembrie, se apropia iarna, picurii de ploaie de afară se transformau în primii fulgi, medalionul fetei, vocea de om bun, toate îi învăluiră inima în nostalgie.
Epilog
Au închiriat o mașină cu opt locuri vara aceasta, în Italia.
Pentru ei și cei trei copii.
Ema este încă mamă cu normă întreagă, s-a dedicat întru totul creșterii lor. Adoră hărmălaia, gălagia, nebunia fiecărei zile alături de familia ei. Iubirea îi dă puterea de a face față acestei provocări care se numește maternitate. Nu vrea să rateze nimic din copilăria lor, știe că iubirea și timpul sunt cele mai mari bogății pe care le poți oferi copiilor tăi. Zăpada din inima ei s-a topit de la atâta iubire. Se gândește la vorbele mamei și îi dă dreptate, iubirea este cea mai mare putere.
Robert a uitat frământările de altădată, A început să trăiască o a doua viață. A renăscut împreună cu Ema. Trecutul înseamnă acum pentru el o primă viață, încheiată demult. O amintire.
Guest post by Iulia Stavre
12.11.2024
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
