Un mic paradox mă frapează azi. Pare că în unele regiuni de pe Pământ, inclusiv la noi, există o religie care s-a aplecat cu mare atenție asupra femeii.
Astfel încă din momentul botezului (act ritualic menit a întări legătura spiritual-financiară între credincios și părinte) bebelușii de sex feminin sunt valorizați aparte, nefiind admiși în altarul în care purtătorii de coițe sunt prezentați dumnezeirii.
În suspomenita religie, clericii, care sunt în esența lor iluminați de har ca wolframul de curentul electric alternativ, trebuie ca, pe lângă alte calificări, să aibă coa*e și sulă, în lipsa cărora harului divin îi vine greu să se hotărască să intre, probabil din frică de uter. Cât despre ranguri mai înalte în ierarhia bisericească, desigur că nu poate fi vorba să implicăm persoane distrase de menstruații sau bufeuri.
Femeia este învățată de această religie să exercite una din cele mai puțin evidente virtuți ale firii ei – supușenia și tăcerea (Corinteni 14, 34-35 : “Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngaduit ca să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice Legea. Dacă voiesc să capete învățătura asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă, căci este rușine pentru o femeie să vorbească în biserică.”)
Sigur, aparențele zilelor noastre sugerează că bărbații de acasă sunt aceeași bețivi uituci și superficiali, cu ideație redusă și comportament de tolomaci care sunt și în public, dar, câtă vreme nu se publică vreo erată la scripturi, eu militez, cu riscul unor nopți petrecute pe canapea, ca acestea să fie urmate ad literam.
Supușenia feminină trebuie exercitată în mod particular în relația cu soțul.
Aici obligațiile sunt clare, femeia trebuie să fie supusă, iar bărbatul trebuie să o iubească, ceea ce el de obicei și face, cât de des poate, cel puțin la tinerețe.
Nu știu dacă sfinții învățați se refereau atât la cei de o perversitate masculină obișnuită cât și la cei cu idei, jucării, cătușe și abord poliorificial atunci când recomandau doamnelor supușenie și receptivitate, dar eu așa aș interpreta texte ca: Timotei 2, 11-12: “Femeia să învete în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere”, chiar dacă am rezerve că tăcerea absolută este stimulantă pentru credincios sau că nu pot fi situații în care femeia trebuie încurajată să se ridice deasupra.
Biserica nu condamnă explicit bărbații un pic mai aspri (“Femeia să se teamă de barbat” – Efeseni 5, 33).
O palmă, un șut în cur sau un cap în gură, mai ales în congregațiile cu adevărat evlavioase ca cele din Vaslui, pot, în context biblic, să fie relativ ușor de explicat, mai ales în zilele noastre când, sub pretextul emancipării, multe femei nu mai par a înțelege că “Barbatul este cap femeii” (Efeseni 5, 23).
O altă zonă de ușoară, dar plăcută disparitate, este și fascinanta zonă a preacurviei. Este adevărat că nici bărbatului preacurvar (și au fost se pare câteva cazuri în istoria umanității) nu îi mergea bine. (“Preacurvarul va fi oprit de la împărtășire cincisprezece ani: Patru ani va plânge la ușa bisericii, cinci ani va asculta, patru ani va îngenunchea şi doi ani va sta cu credincioșii, apoi va primi sfânta împărtășanie după 15 ani” Sf.Vasile 58). O pedeapsă cruntă, nu zic nu, de natură a opri erecția oricărui bărbat pe care îl cunosc.
Totuși există și o limită în judecarea prea aspră a bărbatului sănătos: „Nu avem un canon care să-l osândească ca preacurvar, dacă el a păcătuit cu o femeie nemăritată” care trasează mai lax limitele păcatului , permițând babardirea cu impunitate a prospăturii.
Preacurva însă nu prea are recurs “Femeia care își părăsește bărbatul și se duce după altul este preacurvă, și spurcându-se, spurcată să rămână”.
Societatea modernă, este drept, înfierează destul de puțin spurcăcitul, mulți dintre tăntălăii cu aere de bărbat de azi căutând în mod activ să spurce cât mai des acest tip de femei pierdute.
Ca să fim drepți există și o nuanțare a preacurviei feminine; dacă vreuna se îndrăgostea de altul, pleca la acesta și scăpa controlul asupra mangustei nu era chiar preacurvie get beget, și cu o oarecare perseverență se putea elimina în timp spurcăciunea: “Muierea de-şi va lăsa bărbatul ei și va lua altul…, să aibă pocanie nouă ani, să facă în toate zilele 36 mătănii; numai pâine să mănânce luni, miercuri şi vineri. Bărbatul care a luat-o, acelaşi canon are”. O soartă tristă pentru divorțatele zilelor noastre, care trebuie să aibă condiție fizică, chiar dacă, probabil în majoritatea zilelor lunii sunt ajutate măcar la o parte din cele 36 de mătănii de noul soț.
Dacă aș fi fost femeie, toate cele de mai sus m-ar fi enervat.
În ciuda lor totuși o analiză a numărului de basmale și marame din biserică sugerează că religia noastră merge totuși la sufletul femeilor, ceea ce pe mine cel puțin mă lasă cu o întrebare nerostită – de ce?
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
