Cum trebuie să fie să joci poker cu Christoph Waltz? Cu tot farmecul actorului, aici, subtilitatea nu pare să-i fie tocmai naturală. Desigur, Waltz a fost o revelație în rolul de colonelul nazist deranjant de atrăgător din filmul lui Quentin Tarantino, Inglourious Basterds, dar în cele mai multe dintre rolurile care au urmat, el și-a rulat prea des expresiile exagerate. Iată că, odată cu producția Georgetown (2019) – povestea unui escroc (din zona patologicului) – Christoph Waltz și-a încercat talentul artistic și în zona regiei. În această peliculă, Waltz este prezent și în fața camerei ca Ulrich Mott, un german misterios, care s-a strecurat din poziția de ghid turistic în DC în aceea de soț al stimabilei jurnaliste Elsa Brecht (Vanessa Redgrave), o femeie cu mult mai în vârstă decât el. Acest mariaj nu a stârnit rumoare doar în societatea vremii, dar a ridicat și suspiciunea fiicei Elsei, Amanda (Annette Bening), care este convinsă că Ulrich urmărește banii ei. După o cină dezastruoasă, Elsa este găsită moartă, iar Ulrich devine principalul suspect. De la cadrele de deschidere până la o secvență introductivă greoaie, există o sesizabilă lipsă de ritm la „Georgetown”. Bazat (vag) pe un articol din New York Times, însă modificat pentru un efect dramatic, există mai toate ingredientele care să fascineze. Chiar dacă nu cunoști povestea reală sau evenimentul precipitat, dezvăluit la punctul culminant al filmului, aspectul «whodunit» al crimei este destul de clar. Întrebările la care avem nevoie de răspuns sunt despre personajul principal însuși: „Cine este el cu adevărat? ”, „Ce anume din trecutul lui l-a dus atât de departe? ”, „Știa ce minciuni erau necesare pentru a obține ceea ce își dorea; de ce, chiar înainte de crimă, și-a pierdut controlul?”.
Inspirat dintr-o poveste reală despre fraudă și crimă, din lumea celor bogați din unul dintre cele mai puternice cartiere din Washington DC, Georgetown se concentrează prea mult pe «cum» și nu suficient pe «de ce». Centrul de interes nu îl reprezintă motivul banilor, puterii și deferenței care îi însoțesc, fiindcă banii și poziția nu reprezintă o garanție împotriva a fi înșelat. Există o mulțime de fantezii inventate în „Georgetown”, dar – poate – cea mai flagrantă este că acesta a fost modul corect de a spune o poveste despre amăgire.
Georgetown se dovedește a fi mai reușit în a surprinde detaliile culturii Washingtonului decât în a crea personaje la fel de autentice. Filmul surprinde – cu inteligență – viața Washingtonului, pe măsură ce oamenii se deplasează între cele trei sectoare de bază: cei puternici, cei care încearcă să-i influențeze pe cei puternici și cei care scriu despre ambele tabere. Vedem laudăroșii, petrecerile de cină, desfășurarea judicioasă a numelor celebre din Washington, ca și cum ar fi jucat un joc (Battleship). Oamenii din Washington folosesc acronime în limbaj și se referă la evenimente obscure, propuneri legislative de reglementare, programe guvernamentale și persoane fizice. Această lume se caracterizează prin schimbări de putere tranzitorii și extrem de fluide. Această situație face ca totul să pară desprins din povestea „Hainele cele noi ale împăratului”: și cei mai înțelepți locuitori ai orașului nu mai par susceptibili la nou-veniții care pretind că au CV-uri spectaculoase. Povestea de pe ecran nu pretinde în niciun fel că spune adevărul, ci doar că este inspirată de evenimente reale. Aceste fapte au vizat-o pe Viola Herms Drath, o jurnalistă, autoare și consilieră a unor personalități publice, printre care George H.W.Bush. Ea s-a căsătorit cu un bărbat german (Albrecht Gero Muth), care era cu 44 de ani mai tânăr decât soția sa și care pretindea că are acreditări, inclusiv grad militar în armata irakiană. În 2014, el a fost condamnat pentru uciderea ei. În film, Vanessa Redgrave o interpretează pe Elsa Breht, iar Christoph Waltz (care este și regizorul), îl interpretează pe Ulrich Mott. Bărbatul o întâlnește în perioada în care fusese concediat dintr-un stagiu neplătit pe Capitol Hill. După moartea soțului Elsei, ea este de neconsolat până când Mott (cum îl numește ea) se insinuează progresiv în viața ei. La început, Elsa se amuză pe seama eforturilor disperate de alpinism social ale junelui și îi urmărește manevrele politice, îndemnându-l și sfătuindu-l pe cine să abordeze. Dar, când descoperă că a mințit-o și pe ea, începe o altă poveste.
Filmul este împărțit în capitole cu titluri pline de semnificație, apoi, printr-un flashback, îl vedem pe Mott ca pe un stagiar (chiar dacă pare de 50 de ani) pe Capitol Hill, conducând invitații într-un tur al clădirii istorice. Apoi, el este concediat rapid cu clasicul „nu se potrivește bine”. Alte capitole sunt intitulate „Majordomul”, „Diplomatul” și „Încorporarea”, așa cum Mott se insinuează, în stilul All about Eve, în viața lui Breht. Semnificativ, fiica ei (Annette Bening) îngrijorată o îndeamnă să găsească o escortă mai potrivită vârstei și statutului. „Sunt bătrâni și plictisitori” – spune Breht: „Mott este tânăr și interesant”. Walz se potrivește bine pentru rol, indiferent dacă personajului său îi este din ce în ce mai greu să-și mențină calmul. Dar scenariul lui David Auburn este mai interesat de cultura cartierului din titlu decât de o perspectivă asupra vieților personajelor. Performanța actoricească a lui Waltz nu este caricaturală, așa cum ar părea la prima vedere, ci ne convinge de farmecul său în a crea o rețetă așa de elaborată despre înșelătorie.
Vanessa Redgrave se descurcă puțin mai bine, experiența ei considerabilă ajutând să ridice filmul la cote mai ridicate, totuși, Annette Bening chiar rămâne blocată, nesigură din punct de vedere tonal, interacționând rigid cu ceilalți. Mereu, scenaristul – apreciatul dramaturg David Auburn – încearcă să mențină atenția publicului inserând tensiunea subiacentă.
Deși există unele sclipiri de ambiție stilistică, inclusiv o urmărire încrezătoare în apropierea începutului filmului care amintește de Brian De Palma, în ansamblu acțiunea se simte stânjenită și drama e nesubstanțială. Există momente în care povestea este atât de fantastică, încât te întrebi dacă inventează totul, până când aflăm că adevăratul Ulrich, Albrecht Muth, ispășește acum o pedeapsă de 50 de ani pentru crimă.
Filmul poate fi la fel de alunecos ca și eroul său, deoarece prezintă în mod energic ascensiunea și decăderea unui escroc. Grație lui Waltz, s-ar putea să nu fim siguri care dintre afirmațiile lui Mott sunt adevărate, dacă sunt exagerate și care sunt invenții totale. La fel ca mulți actori care își fac debutul regizoral, Christoph Waltz este puțin prea îndrăgostit de mișcările care captează atenția (de exemplu, în aceea în care un oaspete trage cu urechea la scena petrecerii). Atât demon, cât și clovn, este înfiorător, atrăgător și extraordinar de fascinant într-un film despre capcanele care se ascund în spatele fațadelor. În general, totuși, Georgetown rămâne o poveste destul de bine făcută, cu un ritm incitant – mai mult un «he-done-it» /„a făcut-o” decât un «whodunit»
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Christoph Waltz
Scenariul: David Auburn după romanul The Worst Marriage in Georgetown de Franklin Foer
Imaginea: Henry Braham
Montajul: Brett M. Reed
Muzica: Lorne Balfe
Distribuția:
Christoph Waltz – Ulrich Mott
Vanessa Redgrave – Elsa Breht
Annette Bening – Amanda Breht
Corey Hawkins – Daniel Volker
Laura de Carteret – Eleanor Price
Durata: 99 min.
Citiţi şi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
