– continuare de aici –
După ce îi hrăni pe micuți, îi trimise să se spele și, tocmai când se pregătea să îi bage în pat, aceștia începură să o bombardeze cu întrebări:
– Putem să îl mai vedem o dată pe bebeluș?, întrebă entuziasmată Marie-Monique.
– Ne mai citești o poveste?, atacă și Andre-Joseph imediat, neașteptând răspuns la întrebarea surioarei lui.
– Putem să dormim cu tine în noaptea asta?, continuă Marie-Monique.
Elina, copleșită de-acum, nu știa cum să o mai scoată la capăt. Bucătăria era lăsată vraiște, mâncarea se terminase, erau atâtea rufe de spălat, iar cei doi copilași începuseră deja să se simtă dați la o parte și revendicau ce se mai putea. Adică pe ea. Îi reveniră în minte cuvintele lui Paul Lafevre: „Să aveți grijă cu împielițații ăia mici! Sunt puși numai pe șotii!”. Cum avea să o scoată la capăt cu toate?!
– Să o luăm pe rând, spuse ea arborând o mină serioasă… Cu toții am avut o zi… deosebită. Bebelușul doarme acum și la fel și mămica voastră, așa că am face mai bine să-i lăsăm să se odihnească. Am să vă citesc o poveste DOAR dacă sunteți cuminți cât mă duc să deretic prin bucătărie.
Până să continue, promisiunea Elinei fu întâmpinată cu urale de bucurie, cei mici înțelegând că li se mai acordă puțin timp să se țină de șotii. Elina continuă însă pe același ton serios:
– Asta înseamnă să nu aud nicio chițăială, niciun sunet! Dacă faceți gălăgie și îl treziți pe cel mic, mergeți la culcare imediat, fără povești, fără nimic! Ne-am înțeles?!
Cei doi năzdrăvani se uitară unul la celălalt și luară și ei o mină serioasă. Din tot ce le spusese Elina până acum, reținuseră doar că, începând din ziua aceea, nu mai erau ei cei mici; exista cineva și mai mic decât ei, iar asta îi făcea să se simtă oarecum responsabili, cel puțin pentru moment. Se băgară fiecare în patul lui, voind să arate că vor aștepta cuminți revenirea Elinei. Andre-Joseph nu se abținu totuși:
– Asta înseamnă că putem să dolmim cu tine de acum înainte?
Elina nu se putu abține și de data asta ea fu cea care pufni în râs.
– Doar în noaptea asta. De mâine încolo o să vedem ce spune mama voastră… Spunând acestea ieși din camera copiilor, închizând ușor ușa în urma ei.
Îi luă destul de mult timp până ce reuși să pună la punct bucătăria. Agăță șorțul în cuierul ușii și se pregătea să pornească spre camera copiilor, sperând să îi găsească deja adormiți. Cum deschise ușa bucătăriei, auzi bebelușul plângând. Trecu pe lângă dormitorul micuților și întredeschise ușor ușa de la dormitorul părinților. Mireille tocmai îl ridicase din pătuț pe bebeluș și se pregătea să îl alăpteze.
– L-au trezit cei mici?, întrebă ea în șoaptă.
– Nu, nu. Era timpul să-l alăptez. Cred că cei mici au adormit deja.
– În regulă. Să te odihnești și tu! Ai avut o zi grea. Dacă ai nevoie de ceva, mă trezești neapărat!
– Stai liniștită, că ne descurcăm. Noapte bună, Elina!
– Noapte bună!
Închise ușa la fel de încet și se îndrepta acum spre camera copiilor, să verifice dacă dorm. Crăpă ușa ușor, rugându-se să vadă doi îngerași respirând ritmic. Da de unde! Îi găsi pe amândoi în vârful patului, cu niște figuri terifiate.
– Da să știi că noi nu… noi nu am făcut nimic. Jul!
– Nu am scos niciun cuvânt. Am fost cuminței…
Elina zâmbi înțelegătoare, realizând că cei doi chiar se străduiseră să o aștepte fără să facă niciun zgomot.
Se așeză ostenită pe patul lui Andre-Joseph, luând în mână o carte de povești de pe noptieră. Până să se dumirească ea, cei doi săriseră din pat și o apucaseră fiecare de câte o mână, pregătiți să pornească spre camera ei. Cum nu își putea lua cuvântul înapoi, Elina cedă. Mai întâi îi strânse pe amândoi lângă ea, sărutându-i pe creștet pe fiecare în parte, după care porniră împreună spre dormitorul ei. Cei mici nu știau ce schimbări aveau să aducă venirea pe lume a frățiorului lor, dar simțeau că nimic nu va mai fi la fel ca până atunci. Amândoi se străduiau să pară degajați, dar în mintea lor se ridicau o mulțime de întrebări la care numai viitorul le va putea răspunde. Pentru a-i liniști, Elina îi urcă pe amândoi în pat, lăsându-i să mai aștepte câteva minute până avea să se schimbe și să îi facă toaleta de seară, după care se băgă și ea sub pled, lângă trupușoarele calde și firave ale micuților. După doar câteva rânduri de poveste, Elina îi auzi cum respiră ritmic, semn că amândoi adormiseră. Lăsă cartea pe noptieră, stinse lumina și adormi și ea la fel de repede ca și ei.
Dormiră buștean toți trei, fără să audă plânsetul noului venit, care se mai trezi de câteva ori peste noapte. În mod surprinzător, Elina fu prima care făcu ochi. Aerul curat al dimineții și lumina soarelui mângâiau încăperea. Deși din cale-afară de obosită, Elina dormise mai bine ca niciodată. Prezența micuților îi alinase atât trupul, cât și sufletul, oferindu-i un somn liniștit și fără vise. Rămase nemișcată pentru o vreme, încercând să mai profite un pic de liniște și acel sentiment de bucurie, de fericire chiar. „Oare asta înseamnă să fii mamă?”, se întrebă ea.
Încet, încet se treziră și cei doi, pe rând, mai întâi Andre-Joseph, care căscă și se întinse, după care se cuibări la loc pe umărul Elinei. La fel procedă și Marie-Monique. Elina se simțea copleșită de-acum. Nu avusese niciodată parte de atâta bucurie și iubire.
– Și acum, noi ce facem?, întrebă Andrei-Joseph.
– Acum o să mergem să ne facem toaleta de dimineață, ne îmbrăcăm, pregătim micul dejun și apoi mai vedem. Ce ziceți de asta?
– Și trebuie să facem toate astea pe tăcute?
Elina îl privi uimită. Era pentru prima oară când Andre-Joseph reușea să-l pronunțe pe „r”. Se părea că în urma celor petrecute, chiar își luase în serios rolul de copil mare.
– Pe cât posibil, da. Asta nu înseamnă că nu o să mai putem vorbi, glumi sau râde de acum înainte. Doar că o să facem cât mai puțin zgomot posibil.
– Până când?, întrebă Marie-Monique somnoroasă încă.
– Până o să se facă și el suficient de mare să se poată juca împreună cu voi.
– Dar asta înseamnă o veșnicie, se plânse ea, neștiind cât anume avea de așteptat până atunci.
– Ei, nici chiar așa. Hai, nu vă mai plângeți atât, că nu e cazul. O să vedeți ce repede trece timpul.
Și chiar așa era. Ocupată mai toată ziua cu ale casei, încercând să o ajute cât mai mult pe Mireille, zilele treceau în zbor, fără să le simtă. Tot ce simțea Elina era o permanentă stare de bucurie, de recunoștință pentru faptul că are un rost și o direcție, chiar dacă știa că toate astea nu aveau să continue așa la nesfârșit.
– Cum o să îi spuneți până la urmă? o întrebă Elina pe Mireille.
– Ne-am gândit să-i spunem Gabriel, ca pe bunicul lui Pierre.
– Gabriel… ce frumos! Doar un singur nume?
– Da. De data asta unul singur.
– Cei mici știu?
– Nu, dar o să le spunem. Oricum, botezul o să fie foarte curând.
– Gabriel Palmade… sună frumos, spuse Elina zâmbind.
– Am înțeles că te-ai lăsat păcălită azi noapte, spuse Mireille zâmbind.
– Păreau cam pierduți, încercă Elina să se scuze.
– Ai grijă cu ei, că nu mai scapi ușor.
– Ei, le-am spus că e doar pentru noaptea trecută.
– Cred că v-a prins bine tuturor.
– Da, să știi, am dormit buștean toți trei.
– Văd că îți cam place să faci pe mămica…
– Mai degrabă pe mătușica.
– Cine știe, poate că totuși, într-o bună zi, ai să vezi cum e să intri cu adevărat în rolul de mamă.
– Știu și eu, Mireille…
– Da, n-avem cum ști ce ne rezervă viitorul. Oricum, o să ai ceva de treabă dacă vrei să mă prinzi de la urmă…
– Hai, lasă-mă să văd dacă mă descurc mai întâi cu ai tăi.
– Elina, când ai copiii tăi, te descurci cu absolut orice. Te asigur.
– Dacă spui tu…
– Vorbesc din proprie experiență.
– Cum a fost cu Andre-Joseph și Marie-Monique?
– Cum să fie?! Bine. Și mai repede decât ne așteptam. Adică, au venit așa, de la sine cumva. Și parcă am știut ce avem de făcut. E drept, și cu unul și cu celălalt m-a ajutat mult mama lui Pierre. Acum, s-a nimerit să fii tu aici și ne-a prins foarte bine. Tatăl lui Pierre nu se simte prea bine, iar Margueritte nu ar fi venit cu ușurință încoace, să ne ajute. I-ar fi fost tare greu să-și lase soțul singur tocmai acum. Iar să plece amândoi de acasă nu se putea. Așa că prezența ta aici e un dar de la Dumnezeu. Mai ales că cei mici te-au acceptat din prima clipă. Nici nu îmi vine să te mai întreb cum și de ce ai ajuns aici…
– Chiar ai vrea să stricăm un moment atât de frumos cu problemele mele?!
– Nu. Dar într-o bună zi tot va trebui să-mi spui. Și sper să nu aștepți până în pragul viitoarei nașteri.
– Abia l-ai adus pe lume pe Gabriel și te și gândești la următorul?, întrebă Elina surprinsă.
– Elina, copiii se fac la tinerețe, când e mult mai ușor să-i pornești în viață. Ai mai multă răbdare și înțelegere cu ei, duci sarcina mai ușor, te refaci mai repede după naștere.
– Mireille, nu e o regulă generală. Nu se întâmplă întotdeauna așa.
– Mai sunt și excepții de la regulă, dar în general așa stau lucrurile. Gândește-te, când Andre-Joseph o să facă 18 ani, eu o nu să am nici 40 de ani. Dacă o să se însoare devreme și o să aibă copii imediat, așa ca noi, eu o să fiu încă în putere să îi pot ajuta să îi crească. Familiile numeroase sunt cele mai fericite, încheie Mireille încrezătoare.
Elina continua să o privească uimită de optimismul și siguranța pe care le emana Mireille. Lumea prietenei ei avea o aură de lumină, de fericire, pe care nimeni și nimic nu părea să le poată umbri vreodată. În lumea ei păreau să nu existe boli, supărări și necazuri, drame și nenorociri. Dacă nu ar fi ținut atât de mult la Mireille, poate ar fi fost în stare să o invidieze. „Cât de diferite sunt destinele noastre! Lumea lui Mireille e luminoasă și ideală, iar a mea, cel puțin în urmă cu câteva săptămâni, părea să se afle la finele ei.”
Seara, înainte de cină, Elina intră în bucătărie și îl găsi pe Pierre cu spatele la mașina de gătit, cu bebelușul în brațe. Îl ținea ca pe un fulg, în căușul brațului stâng, privindu-l în ochi. Tabloul era minunat. Tată și fiu, uitându-se unul la celălalt cu ochi limpezi, de culoarea mării, într-o legătură sfântă și indestructibilă. Pierre se uita la micuț ca la o minune. O minune la a cărei creație își adusese și el contribuția și de care era acum foarte mândru.
Liniștea tabloului fu spulberată de Andre-Joseph și Marie-Monique care intrară vijelios în bucătărie, chiar dacă fără chiuiturile obișnuite. Când își văzură tatăl cu cel mic în brațe, se opriră brusc, dar la fel de repede se liniștiră, observând că cel mic nu dormea și, prin urmare, nu riscaseră să-l trezească și să-l facă să plângă. Apăru și Mireille și se așezară cu toții la masă.
Elinei se afla cu spatele la ușa bucătăriei, care de obicei rămânea deschisă. În timp ce mâncau, dintr-odată se auzi trântită de perete ușa de la intrare și pași hotărâți venind spre bucătărie. Tresăriră cu toții. Cu cât pașii se apropiau mai tare de ei, cu atât umbra persoanei care intrase atât de vijelios se profila tot mai mare și mai amenințătoare.
Elina se albi toată și scăpă furculița din mână, începând să tremure. „M-a găsit! Nu mai am scăpare!”, își spuse, sigură fiind că cel care intrase pe ușă nu era altul decât Weber.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
