În iulie anul acesta se împlinesc 53 de ani de la marele moment în care Neil Armstrong a devenit primul om din istorie care a păşit pe Lună. Reuşita misiunii Apollo 11 a făcut în 1969 înconjurul lumii şi a provocat milioane de oameni să privească viitorul cu alţi ochi.
Însă, pentru această performanţă, NASA a avut nevoie nu doar de un echipaj profesionist, ci şi de ajutorul a sute de alţi oameni, printre care şi multe femei. The Guardian a redescoperit aceste eroine uitate, a căror contribuţie, fie că vorbim despre matematicieni, ingineri de calculatoare sauu croitorese şi secretare, a fost esenţială pentru „pasul uriaş al omenirii”.
Jamye Flowers Coplin
Femeia în vârstă de 21 de ani în 1969 era persoana care se asigura ca astronauţii Neil Armstrong, Buzz Aldrin şi Michael Collins sunt pregătiţi psihic pentru a face istorie pe Lună. Jamye Flowers s-a alăturat NASA direct de pe băncile şcolii ca secretară a echipajului, o poziţie care presupunea rezolvarea unei sume de probleme în timpul unor ore lungi de muncă.
Potrivit revistei Air&Space a Institutului Smithsonian, “Coplin nota comenzile de călătorie ale astronauţilor, călătorea cu aceştia la Cape Canaveral pentru lansări, le informa pe soţiile acestora referitor la progresul operaţiunii şi chiar făcea pe dădaca pentru copiii lor. Iar când apăreau schimbări în programul de zbor, ea avea suficiente cunoştinţe tehnice încât să se asigure că erau redactate corect”.
În misiunea Apollo 11, Flowers a fost persoana potrivită la locul potrivit, aşa cum şi-a reamintit chiar ea într-un interviu din 2008: “Ca fată tânără, am fost extrem de norocoasă şi am simţit că este o oportunitate de aur pentru mine. Abia câţiva ani mai târziu am realizat cu adevărat cât de norocoasă am fost, pentru că era primul meu loc de muncă, nici nu aveam termen de comparaţie. În acea perioadă, la NASA femeile primeau doar posturi de secretară. Am mers la cursuri fără frecvenţă sau de noapte în timp ce lucram acolo. Însă, totul a devenit foarte solicitant şi mi-era greu să mă împart între lucruri. Abia după ce am plecat eu, au început cu adevărat să ofere oportunităţi pentru femei”. Coplin şi-a amintit şi de un obicei pe care îl avea alături de echipajul misiunii Apollo 11: “Mergeam cât mai aproape de rampa de lansare, stăteam acolo şi încercam să absorbim cât mai mult din moment, după care spuneam rugăciuni pentru un zbor lin. A devenit un fel de ritual pentru noi. În noaptea lansării eram acolo. A fost extraordinar”.
Margaret Hamilton
Margaret Hamilton a crescut în America, însă tatăl ei britanic a fost cel care a învăţat-o să întrebe “ce ar fi dacă” şi “de ce nu”. Şi-a început cariera în 1959 la Massaschussets Institute of Technology (MIT), însă ulterior a aflat de intenţia NASA de a ajunge pe Lună. “Anunţul făcea ca totul să sune extraordinar, aşa că am vrut să aflu mai multe”, spunea Hamilton într-un interviu acordat The Guardian.
Femeia a devenit programator-şef al computerului revoluţionar de ghidaj, care era mai puţin capabil decât un telefon mobil din prezent, dar care a fost extrem de util pentru toate misiunile Apollo. Tot ea a condus şi dezvoltarea sistemelor de comandă ale modulelor lunare şi a venit cu ideea de a denumi această disciplină “inginerie de soft”.
Margaret Hamilton a avut de înfruntat şi „handicapul” de a fi singura femeie într-o lume a bărbaţilor: “Nici măcar nu m-am gândit la asta atunci, dar cultura era diferită. Când am intrat în program, eram singura femeie de acolo. Dacă vă uitaţi la pozele de atunci, cu greu puteţi găsi o reprezentantă feminină. Oamenii pot spune că erau şi femei în program. Da, dar nu făceau treburi tehnice”. În ciuda vremurilor pe care le-a trăit, ea a reuşit să se menţină deasupra curentului feminist ce se ridica în acele zile: “Se vorbea despre lucrurile oribile pe care le fac bărbaţii, inclusiv la MIT, unde am fost invitată să vorbesc la o conferinţă. Am întrebat de ce nu sunt bărbaţi prezenţi şi mi s-a răspuns că este o conferinţă dedicată exclusiv femeilor. Am refuzat să vorbesc, deoarece nu voiam să încurajez o altă formă de discriminare”
Hamilton şi-a deschis mai târziu propria companie de software şi a fost decorată cu Medalia Prezidenţială pentru Libertate de către preşedintele Barack Obama, în 2016. Ajunsă la 82 de ani, femeia este mândră de progresele realizate de femei, însă atrage atenţia şi asupra reversului medaliei: “Sunt destule probleme în cultura de astăzi care sunt mai rele decât cele de ieri, din cauză că femeile reprezintă o ameninţare pentru unii oameni. Pe vremea mea erau doar ceva inedit. Însă, din cauza social media, există multe lucruri bune şi multe rele. Dacă primele vor învinge, atunci mai este speranţă. Aşa că, trebuie să vedem cu facem aceste lucruri să meargă”.
Katherine Johnson
Recunoaşterea naţională pentru Katherine Johnson, acum în vârstă de peste 100 de ani, a venit ceva mai târziu, din motive rasiale. Ea s-a născut în White Sulphur Springs, Virginia de Vest, în perioada segregării, dar asta nu a oprit-o să demonstreze un real talent pentru matematică, susţinută puternic de tatăl său. “Tata mi-a spus mereu că voi merge la colegiu, când eu nici nu ştiam ce înseamnă asta”, şi-a amintit Johnson într-un interviu acordat în 2011.
Katherine a absolvit în 1937 şi a devenit profesoară într-o şcoală a persoanelor de culoare din Virginia. În 1953, măritată şi cu copii, ea s-a alăturat în Comisia Naţională de Sfătuire în domeniul Aeronautic de la laboratoarele Langley. A petrecut 4 ani analizând datele de zbor şi s-a implicat în efortul de a concura cu Uniunea Sovietică, după ce ruşii mutaseră cu satelitul Sputnik.
Analiza traiectoriei realizată de Johnson a fost crucială pentru misiunile conduse de pionierii Alan Shepard şi John Glenn, dar şi pentru programul Apollo, în special în ceea ce priveşte sincronizarea modulului lunar cu centrul de comandă şi cu vehiculele de serviciu.
Johnson a ieşit la pensie în 1986, iar munca sa la NASA a fost pusă în lumină graţie lui Margot Lee Shetterly, autoarea cărţii Hidden Figures. La 97 de ani, Katherine a primit şi ea Medalia Prezidenţială pentru Libertate de la preşedintele Obama. “Colegele mele şi cu mine era foarte concentrate pe ceea ce aveam de făcut. Am găsit diverse modalităţi pentru a face faţă segregării. În sala de mese ignoram pur şi simplu semnele care ne indicau unde trebuie să ne aşezăm. Însă, la un moment dat chiar mâncam pe birou. Când plecam de la muncă, vieţile noastre erau complet separate – comunităţi separate, şcoli separate, magazine separate şi biserici. Apoi, reveneam la birou alături de colegii noştri. Oamenii sunt oameni. Dar sfatul tatălui meu m-a ajutat. El spune că nu eşti mai bună decât alţii, dar nici alţii nu sunt mai buni decât tine”
Frances ‘Poppy’ Northcutt
Frances a studiat matematica la Universitatea din Texas, convinsă că asta o va ajuta să facă treaba unui bărbat. S-a angajat la TRW Systems, o firmă colaboratoare din cadrul programului spaţial Apollo, şi a fost cea care a desenat şi construit motorul de coborâre pentru modulul lunar. Performanaţ a ajutat-o să fie promovată, astfel că a devenit prima femeie inginer implicată într-o misiune de control la NASA. A lucrat cot la cot alături de bărbaţi pentru a planifica traiectoria de revenire a misiunii Apollo 8 pe Pământ, dar şi la misiunea Apollo 11. De asemenea, a făcut parte din echipa care s-a luptat să scoată Apollo 13 din impas.
“Simţeam o presiune imensă, deoarece eram singura femeie. Mă uitam în jur la acei tipi care lucrau cu mine şi mă gândeam doar la faptul că şi ei sunt la fel de deştepţi ca mine. Ştiam că eram privită ca un fel de trofeu în birou, dar mi-am văzut de treabă. Simplul fapt că o femeie era pentru prima oară în acea poziţie reprezenta ceva măreţ”, spunea Northcutt.
După NASA, Frances s-a declarat deschis feministă şi a făcut o carieră din rezolvarea a cât mai multe situaţii de discriminare rasială, devenind totodată avocat.
JoAnn Morgan
Pe 16 iulie 1969, JoAnn Morgan era singura femeie care a lucrat în sala din care a fost dirijată decolarea misiunii Apollo 11. Privită ca un copil precoce, ea a intrat în NASA încă din 1958, când încă era studentă. Site-ul NASA rememorează momentul în care aceasta a fost prezentată, în absenţă, noilor săi colegi. Atunci, superiorul său, Jim White, le-a transmis celorlalţi bărbaţi că JoAnn va fi inginer în cadrul echipei. Un membru a întrebat dacă o vor putea ruga să le prepare cafelele, iar răspunsul a fost clar: “Nu! Nu rogi un inginer să îţi facă o cafea”.
Astfel, ea a ajuns să facă doar ture de noapte şi să elibereze biroul dimineaţă, când la muncă reveneau colegii bărbaţi. “Eram acolo, nu plecam nicăieri. Aveam o reală pasiune pentru ceea ce făceam. Într-un final, 99% dintre ei m-au acceptat”. În ziua aselenizării, pe 20 iulie 1969, JoAnn se afla într-o călătorie cu soţul său şi a privit marele moment la televizorul din camera de hotel. Atunci, partenerul ei i-a spus: „Draga mea, vei fi în cărţile de istorie”. Morgan a lucrat timp de 45 de ani la NASA şi a devenit prima femeie director executiv la Centrul Spaţial Kennedy. S-a pensionat în 2003, iar acum, la 78 de ani, îşi petrece timpul încurajând femeile să studieze inginerie.
Dacă răsfoind presa internațională sau națională (de ce nu?), dați peste articole interesante și credeți că le-ar folosi și altora ceea ce vi s-a părut vouă util, vă rugăm semnalați-ni-le. Poate și cu un scurt rezumat, dacă aveți darul de a face sinteze, poate cu o opinie. Trimiteți, fie doar link ul, fie și rezumatul și sau opinia, pe adresa office@catchy.ro. Mai mulți ochi, mai mulți căutători de calitate, nu poate fi decât mai bine. Vă mulțumim.
Citiţi şi
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Într-o parcare, dintr-o privire știi cine conduce mașina
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
