Azi am rămas cu ochii agățați într-un articol despre fantome și spirite, cum sufletul rămâne timp de 40 de zile în casa în care a trăit și cum bântuie fiecare colțișor până se lasă purtat spre alte dimensiuni. Și uite așa m-am gândit: oare la fel se întâmplă și în iubire – fantomele iubirilor trecute nu ne dau voie să plecăm către alte orizonturi?
Fiecare iubire este o viață nouă și parcurge fiecare etapă: nașterea cu dulcegăriile și fluturii ei, cei dintâi pași către “acasă”, primul “te iubesc”, maturitatea cu probleme, obstacole, încercări și moartea reprezentată de despărțire.
După o moarte avem nevoie de timp pentru doliu și acceptare. Oare dacă am face asta și cu iubirile pierdute, nu ne-ar fi mai ușor să ajungem din nou în paradis?
Doare, urlăm, blamăm, însă nu înțelegem de ce noi, de ce nouă și mai ales de ce povestea se repetă de fiecare data? Pentru că nu am avut răbdare să o înțelegem pe cea precedentă, nu am ținut doliu suficient, nu ne-am rugat pentru liniștea noastră și nu am trecut prin purgatoriu. Niciodată nu o facem, întotdeauna alegem raiul sau iadul în iubire. Iar în momentul în care demonii își fac apariția în relațiile noi, atât gândul cât și sufletul ne sunt bântuite de fantomele trecutului, de care nu am reușit să scăpăm cu desăvârșire.
Alegem să sugrumăm o durere înlocuind-o cu o persoană nouă. Alegem să închidem un capitol ofuscați, îndurerați, învinovățind întotdeauna pe cel ce a plecat, nicicând pe noi. Niciodată nu avem maturitatea necesară de a ne despărți frumos și decent. Avem tendința de a ne gândi doar la durerea noastră, dar la situația în sine, nu. Ce alegem: o viață în doi dureroasă, o “boală” care ne tine captivi sau o despărțire care ne poate aduce liniștea, o detoxifiere de ambele părți?
Acea rugăciune purificatoare este de fapt maturitatea. Atâta vreme cât nu ne vom da voie sa plângem, să ne asumăm trecutul, să fim singuri și să ne readaptăm, nu putem alunga fantasmele. Fiecare amintire aduce cu ea prezența persoanei respective și nu ne dă voie să trăim în prezent sau viitor. Rămânem captivi în ceea ce a fost și ar fi putut fi (sau nu).
Așadar, avem nevoie, cu certitudine, de cele 40 de zile de doliu, poate chiar de mai mult pentru a ne putea purifica inima, pentru că doar așa ne vom putea pregăti pentru renaștere. Și doar așa vom putea spune “adio” fantomelor foștilor iubiți. Altfel, vom fi bântuite pentru eternitate și în fiecare “nou” vom căuta acel “vechi” cu care am fost obișnuite. Vom face comparații, vom căută defecte și, eventual, vom da greș.
Guest post by Andreia
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
