Doamnelor, ce poate fi mai catchy, decât o piesă de teatru semnată de Noël Coward, ultratalentatul dramaturg britanic, compozitor, regizor, actor şi cântăreţ înnobilat de Regină care, în cei 74 de ani ai săi, ne-a dăruit replici de neuitat şi piese precum „Private Lives” – jucată de curând la Londra cu o distribuţie din care făcea parte inclusiv foarte sofisticata Kim Cattrall, (alias Samatha din „Totul despre Sex”), pusă în scenă de Sir Richard Eyre, cu un succes răsunător, deşi textul a fost scris în 1930 – sau „Blythe Spirit” (1941, cu un titlu preluat dintr-un poem al romanticului Shelley) – care a fost ecranizată în 1945 de David Lean, cu Rex Harrison (profesorul Higgins din „My Fair Lady”) în rolul principal?
Pelicula a rulat în România sub numele de „Abracadabra” şi a intrat în categoria nestematelor cinematografice, cum le denumea regretatul D.I. Suchianu. În prezent, în capitala britanică se joacă la teatrul Apollo, autorul fiind descris ca o celebritate internaţională ce a cunoscut succesul şi în timpul vieţii, nu doar postmortem. Perioadă care de altfel îl obseda întru totul. La 55 de ani, deja nota în jurnalul său: “Ce păcat că nu voi mai fi în viaţă, ca să mă bucur de neadevărurile care se vor scrie despre mine, că am fost sau nu homosexual, cum şi de ce mi-am scris textele, plus citate aproximative.” (I-am făcut şi eu pe plac!)
Îndrăgit în egală măsură de Casa Regală şi de Hollywood, Coward, care a ţesut vorbele strălucite ale acestei poveşti amuzante (şi stranii totodată) în numai cinci zile, şi asta în plin război, mărturisea că şase săptămâni mai târziu era deja pusă în scenă unde avea să rămână patru ani şi jumătate fără pauză – aproape 2000 de reprezentaţii.
Elvira este nevasta din Lumea de Dincolo a unui scriitor recăsătorit cu Ruth, care se trezeşte brusc bântuit de cea de care se despărţise de vreo şapte ani, cifră magică (Orice bărbat îşi doreşte să fie puţin bigam, fără riscuri!). Şi asta într-o perioadă în care se murea pe capete, deci mai toată lumea avea tendinţa clară să spere în spirite, mai mult sau mai puţin materializate în ectoplasmă. În 1956, însuşi Noël avea să joace rolul lui Charles, într-o transmisie live pentru CBS, în America, parteneră fiindu-i Claudette Colbert (celebrisimă pentru comedia lui Frank Capra „S-a întâmplat într-o noapte”, alături de masculul feroce al anilor 30, Clark Gable), pe care o bombănea că nu ştia rolul, ea motivând că e star de 25 de ani şi nu se lasă intimidată de nimeni.
În varianta actuală, Charles este Robert Bathurst – avocat iniţial şi mai apoi actor, a făcut reclame la ciocolată, cafea, bere ,spaghetti, asigurări, ziare, ţigări şi multe altele, a jucat în „Poirot”, dar şi în „Scoop” de Woody Allen, precum şi în numeroase piese radiofonice. Cu piesa „Nasul”, de Gogol, a fost în turneu şi la Bucureşti.
Că tot veni vorba de capitala noastră, la teatrul Metropolis Şerban Puiu a regizat acelaşi text, dându-i rolul principal masculin lui Marius Florea Vizante, care reuşeşte să amuze sala, inclusiv prin artificii cinematografice. Cele două rivale pe scenă sunt frumoasele şi foarte expresivele Monica Davidescu şi Alexandra Velniciuc. Iar Madame Arcati, originala şi ingenioasa Gabriela Popescu. Costumele sunt oarecum atemporale, integrându-se perfect atât în prezent, cât şi în atmosfera secolului trecut.
Pe malul Tamisei, textul este pus în scenă de Thea Sharrock, iar decorurile sunt create de Hildegard Bechtler, în a cărei carieră sunt şi numeroase colaborări pentru spectacole de operă. Ele seamănă cu cele ale Ioanei Popescu, marele spirite artistice întâlnindu-se, pentru că recenta premieră a lor a fost după a noastră.
„Fantoma, dragostea mea” a mai fost montată şi de un alt imens dramaturg, Harold Pinter. Pentru că ce poate fi mai ispititor decât să te joci cu două neveste, una vie, una moartă, una mai geloasă ca alta, deşi sălăşluiesc în lumi paralele? Cu siguranţă că n-o să vă pară deloc rău dacă o să mergeţi să vedeţi această variantă autohtonă de o oră şi 50 de minute, chiar dacă cea de dincolo de Canalul Mânecii are 2 ore şi jumătate, inclusiv o pauză în care puteţi bea (şi fireşte nu… servi, cum zic semidocţii) ca pe scenă, un Martini, precum mimează protagoniştii. Şi dacă puteţi să ascultaţi, din când în când, şi melodia fetiş: „Always”, aveţi o şansă să faceţi un pic de spiritism, la dumneavoastră acasă.
Testat şi recomandat de Irina-Margareta Nistor
Citiţi şi
Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
