Îmi amintesc: 1999. În miez de vară, parcă venise potopul. Cobora Dumnezeirea apele peste pământurile ţării, peste pământurile ARDEALULUI… şi nicăieri corabia vreunui Noe atemporal. În visele unor oameni nevinovaţi, Moş Ene intrase definitiv cu noroi, buşteni, moarte. Iar apa – ce continua să-şi urmeze drumul – adunase parcă-ntr-însa toată noaptea din sufletele celor rămaşi fără agoniseala de-o viaţă. Şi, din această cauză, robinetele multor localităţi hunedorene au fost închise. Atunci când se întâmpla ca acestea să fie, totuşi, deschise, apa-şi susura, cu fiecare strop, boala, cei în drept recomandându-ne tuturor să nu o folosim, sub nicio formă, în alimentaţie. Şi atunci, cu ce să-ţi astâmperi setea? Comerţul oferă, desigur, multiple posibilităţi de alegere: apă minerală – carbogazoasă sau plată, băuturi răcoritoare – alcoolice sau nu. Totul pe bani, însă. De unde atâţia? Pentru cei mai fericiţi existau fântânile. Unii dintre noi le-au îngrijit, păstrându-le pur conţinutul prin folosirea zilnică şi necondiţionată exterior. Problema apei (ne)potabile de la robinet, pentru aceştia, nu era una de foarte mare importanţă. Dar…
Evident, trebuia să existe un „dar”…Conjunctiv. Sau conjunctural. Şi eu locuiam la casă. Fosta casă a bunicilor devenită, nu de mult, a noastră. Sigur, acum arăta altfel de cum o păstrase memoria copilului care am fost. S-a construit. S-a demolat. S-au refăcut şi reamenajat utilităţile. Unde şovăitorul pas de copil săruta altădată pământul, acum este beton şi dale de mozaic. Nu e, însă, singurul lucru schimbat, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Nu. Ci despre ceva ce a rămas. Şi sper să ne mai rămână încă în acelaşi loc: fântâna. E foarte adâncă. Şi foarte îngustă, asta făcând ca de mult prea puţine ori să reuşesc să zăresc luciul apei. Gustul, însă, i-l cunosc. Inconfundabil. Indiferent de anotimp, suficient de rece. Şi de aproape. Ca o chemare căreia nu-i poţi rezista. O dragoste statornică a cărei conjugare la timpul trecut nu o poţi accepta. Poetic îndemn la căutare de stele. Sau de noi înşine, în chiar noi înşine.
Veneau zi de zi vecinii să-şi umple găleţile cu apă din fântâna noastră. Dar nu numai cei ce n-avuseseră norocul să deţină un astfel de bun. Mai erau şi cei care, deşi au fântâni în curtea casei, le-au lăsat în paragină. Nefolosindu-le în mod constant, apa li se tulburase. Se întristase, poate, refuzând să transforme lumina primită în transparenţă vitală. Apa. Căzută în ea însăşi şi chiar îngropată în mizeria nedreptei părăsiri (oare există, de fapt, părăsiri drepte?). Trist.
…Şi mă gândeam la fântânile din noi. Câţi le conştientizează existenţa? Câţi le poartă grija întru necesara rămânere în lumină? Câţi le cunoaştem adâncimile sau le curăţăm – aruncându-le în chip simbolicul alb purificator? Câţi le păstrează curgător izvorul, căutându-le zilnic atingerea? Şi iarăşi tristeţe. Unde sunt, oameni buni, fântânile? Vă mai amintiţi să fi fost vreodată? Mai sunt? Mai au vreo şansă să existe cândva? Apa. Lumina. Fântânile din noi…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
N-am avut niciodată în curte brad
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
