Ideea e că mie muzica rock îmi dă o senzație de libertate pe care n-o experimentez orice altceva aș face.
Orice fel de muzică rock… Am ascultat, la vremea mea, hi!hi!, metale grele. Din mimetism, evident. Problema e că, pe lângă senzația de libertate, într-un colț al minții se ițește, parcă strecurându-se cu efort din alte amintiri… Fane. Rocker-ul celebru de care am fost mega-îndrăgostită. Acum mă bufnește râsul gândindu-mă la el, la nasul strâmb, la gașca de inutili care-l urma… așa cum oile urmează …oile.
Una dintre ele eram eu (dintre oi, zic). Că nu se înghesuiau prea multe fete să „venereze” un băiat de 20 și ceva de ani care părăsise școala, avea o soră mai mare care nu făcea nimic (creștea un copil din flori) și care stătea și în singura zonă rău-famată a micului orășel de provincie… Clișeu, nu?
Pe Fane l-am descoperit în curtea liceului unde învățam. Însoțit de gașcă.
Eram în ora de lingvistică (da, am terminat umanul, cu mare lucru nu prea m-am ales). Stăteam în banca a treia de la geam, așezată strategic să văd ce se întâmplă în curte, cât timp sunt la ore și eu lipsesc. (din curte, evident)
Am sărit imediat din bancă, spunându-i profului că am o nevoie urgentă și m-am dus direct la Fane. Nu-l cunoșteam, dar nu-mi păsa, și i-am cerut un foc… Nu mai țin minte cât am fost împreună, vreo două-trei luni, dar cred că a fost perioada inconștienței mele… Parcă nu eram prezentă în viața mea. Nu-mi păsa de consecințe, vorbe, profi, prieteni, idoli, teatru, de nimic. Știu, știu…e perioada, dar a fost mai mult de atât. Am lipsit, efectiv, din propria viață. Și nu pentru că am consumat substanțe halucinogene sau pentru că am băut alcool nemăsurat, pentru că nu am făcut-o. Nu am fost niciodată predispusă. Pur și simplu, am devenit dependentă. Am venerat un om care nu avea nimic de venerat. Nimic de lăudat, la prima vedere. De fapt, am cunoscut primul (și singurul) om liber din viața mea. Nu-i păsa de nimic, nu trăia după conveniențe, nu se supunea, nu respecta reguli, nu valoriza pe nimeni. Nici pe mine.
Nu mai știu nimic de atunci de el, nu-l caut pe facebook, de teamă să nu descopăr vreun conformizat, vreun inutil, vreun dependent… Relația a fost tumultuoasă, cu muci și bocete (din partea mea, desigur), dar știu sigur că i-am încurcat fișierele când l-am anunțat alb că nu mă mai interesează și că până aici a fost.
L-am anunțat într-o zi de vineri, în rockoteca de la Casa Sindicatelor. Tocmai fusesem aleasă să joc un rol într-o piesă neimportantă, dar m-am simțit brusc importantă, și valorizată, și frumoasă, și deșteaptă, și parcă mi s-au ridicat obloanele și s-a făcut lumină.
Și da, rockul mă predispune la inconștiențe, la pedala călcată la maximum, la fumat în exces, la alegeri proaste, la unghii negre, ochelari John Lennon (le am pe toate astea în cutia craniană). Le scot uneori, le port și gust puțin din cea mai liberă perioadă din viața mea care a durat doar trei luni, dar care m-a hrănit foarte bine până acum.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
