Îmi place să ascult. Mă amestec în discuțiile de prin birouri, mai trag cu urechea prin cafenele sau, pur și simplu, las oamenii să vorbească.
Pe lângă bârfe mai mici sau mai mari, aud tot mai multe povești despre părinți care stau împreună pentru că au copii, care renunță la tot ce sunt și tot ce pot fi pentru a salva o aparență. Sau pentru că, la un moment dat, acum ani buni, lucrurile mergeau. Sau versiunea: nu pot renunța la viața mea de acum, am luptat din greu să construiesc ce am acum. Mă întreb: cum oare să transformi o legătură care a fost construită pe emoții și fericire într-un buncăr atomic în care să te zidești pe dinăuntru? Asta este ce ai construit?
Și poveștile curg lin și trist, „nu mă mai” devine o sintagmă repetată ca de o placă stricată în fiecare discuție. Atenția, aprecierea, intimitatea dispar ușor, ușor și apar, rar, doar ca niște amintiri dureroase despre cum poți fi fericit. Dar suntem loiali, cu suflete uscate la interior, dar loiali. „E cam isterică în ultima vreme, dar are grijă de copii!” „Nu am mai făcut amor de șase luni, dar e normal, ai să vezi și tu!” ”Nu apreciază nimic din ce fac, dar nu m-a jignit niciodată!” Și tot așa! Viața devine o luptă cu „provocările” amare de zi cu zi. Viața NU este o luptă și fericiți sunt cei ce înțeleg.
Se mută apoi discuția către vinovați: societatea, celălalt, amanta, cariera și, tot pe nesimțite, ajungem cumva să pasăm vina pe copii: „ah, de când avem copii, noi nu am mai făcut de-aia, de-aia și de-aialaltă!”. Și să nu vă supărați pe mine dacă vă spun că sunteți cretini atunci când spuneți, când considerați copiii motivul alegerilor voastre anoste. Pentru că viața pe care o trăiești acum este alegerea ta, integral. Da, viața se schimbă când ai copii, dacă mai ești și părinte singur chiar ți se complică uneori, dar asta nu este motivul pentru care tu, voi, ați ales să muriți în interior. Și când asta ți se întâmplă la 30 de ani spune multe despre tine, nu neapărat de bine.
Sunt relativ puritan când e vorba de relații sociale, îmi e greu să spun dacă e bine sau rău, trăim într-o societate pozitivă, în care e mult mai ușor să schimbi decât să repari, trăim într-o societate care provoacă cutumele sociale și care, cel mai mult, ne oferă șansa reinventării, mereu și mereu. Frânele ni le punem singuri. Apreciez părinții care au curajul să schimbe macazul, care au curajul să aleagă să traiască viu, care nu renunță la emoția fericirii, care pot iubi, care se pot îndrăgosti, care considera vârsta doar un număr.
Ce am aflat de la cei ce au acceptat viața, care au ales libertatea de a-și găsi fericirea:
„… singurătatea în cuplu, în familie mi se pare mult mai apăsătoare decât singurătatea individuală, este ca o renunțare la viață, la sine, la a fi…”
„… plângeam des, dar pe ascuns, uneori opream în fața blocului și boceam bine cinci-zece minute. Apoi, în fața familiei, eram zâmbitoare și plină de energie, nu lăsam să se vadă nimic, până într-o zi când fata cea mica a început să plângă din senin și să își ceară scuze dacă m-a supărat … toți copiii simt, un gest, o grimasă, o suferință (bine) ascunsă … au simțit tot și au suferit alături de mine …”
„… o luasem razna cu curvele … am avut o discuție lungă, dificilă, cu multe lacrimi, cu urlete și cu multe mizerii scoase la suprafață. Ne-am rupt și ne-am recreat. Acum avem cea mai mișto relație, deși avem vieți separate …”
„… i-am dat lui fiu-miu două palme peste mâini… am sunat-o și ne-am despărțit. Când o relație te pune în situații de genul ăsta, trebuie să fii inconștient să rămâi în ea…”
Există mereu un „ceva” care ne ține pe loc, avem mereu bagaje la care ne este greu sa renunțăm, pentru simplul motiv că sunt ale noastre, transformăm de multe ori familia într-un bagaj, mai mult, facem un titlu de merit din asta. Societatea, cutumele, ne învață că, pentru a fi fericit, trebuie sa lupți, să suferi.
Fericirea este orice mai puțin suferință. Fericirea este acolo, trebuie doar să o culegem.
Pe Dragoș Stancu îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
