Așa. Ce-avem noi aici? Un scandal de presă. Pâine, ioc. Circ, din belșug. Și râdem, și ne tăvălim, și ne place la nebunie. Avem ce dezbate.
Până la urmă, ce s-a-ntâmplat? O femeie îi trimite e-mailuri amoroase unui bărbat. Nimic spectaculos. Nici inedit. Mă scârbesc de cum aud. Încerc să-nțeleg cum devine chestiunea, vorba lu’ Moromete. Un hacker sparge contul de e-mail al fostului secretar de stat american, Colin Powell, și găsește acolo corespondența dintre acesta și Corina Crețu, europarlamentar, vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European.
Și postează domnul hacker această corespondență pe pagina de Facebook a lui Powell. Bunînțeles, aceasta devine imediat o știre-bombă în presa internațională. Și mai bun de înțeles, știrea ajunge și la noi. Și ce-ncepem noi să facem? Ce știm noi mai bine: bășcălie de cea mai joasă speță.
Întâi, vă-ntreb eu pe voi: cum e posibil să citești corespondența privată a cuiva, oricine ar fi acea persoană? A, a devenit bun public, nu-i așa? Este, dar cum să te apropii de așa ceva? Hackerul a comis o infracțiune, un viol, iar cetitorii acestor e-mailuri perpetuează violul, dând din gură-n gură și din mână-n mână informația. Ca folcloru’, nu-i așa?
Evident, n-am citit. E inuman. Evident, n-a fost deloc suficient fiindcă e plin internetul de extrase din acea corespondență și, chiar umblând pe-acolo după treburile tale, n-ai cum să nu le vezi. Și ce-am aflat? Că o femeie i-a trimis mesaje de dragoste unui bărbat. Că această femeie i-a declarat că el e dragostea vieții ei și-și dorește ca ei să stea de vorbă, nu să răstoarne baldachine diplomatice.
Corina Crețu este o femeie care i-a scris unui bărbat. Pe bărbatul ăla îl cheamă Colin Powell. Dacă-l chema Văsâi Zgură, ce dracu’ mai aveam noi de vorbit într-o zi prelungibilă de august? N-o cunosc pe femeie, nu-l cunosc pe bărbat. O să ziceți că oamenii ăștia sunt persoane publice și n-au decât să-și asume. Sunt, dar legea inviolabilității corespondenței nu are derogări de aplicabilitate pentru nimeni.
O să mai ziceți, ținându-vă minte conținutul căsuței de corespondență: “Doamne, bine că nu mă știe nici dracu’!” Acum vorbesc cu oamenii, nu cu îngerii, că nu facem ierarhia păcatelor. Unii dintre noi bârfesc aprig, alții suduie, iar alții chiar au tot felul de amorlâcuri prin corespondența privată. Vii sau moarte, nu contează. Atunci, cine ține-n dinți piatra unghiulară a moralității? Dacă femeia asta chiar l-a iubit pe bărbatul ăsta? Noi de unde-am ști?
Noi însă vulgarizăm crunt. O insultăm pe ea, o denigrăm, ba chiar spunem că nu ne reprezintă pe noi, femeile din România, ca reper senzual. Că nu-i deloc frumoasă și că-i nesuferită. Apoi, apartenența ei politică naște alte sinusoide. Și restul bășcăliei noastre pline de miasme, pe care-am face bine s-o exportăm, că poate-așa am susține și economia patriei. De fapt, n-avem nimic aici. Poate numai o oglindă mare, în care să vedem cât de urâți și cât de ipocriți suntem. Noi, călăii anonimi. Nimenii beutori de sânge. Vinovat au ba. Tot sânge.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
