Well, ca orice gest neaşteptat, brutal, direct, o palmă nu e doar o palmă. Dincolo de usturime, de durere, de mirare, transpare o întrebare, o dorinţă de a înţelege de ce. De a pricepe mecanismele care au făcut acest gest posibil. Reacţiile, ele, sunt diferite şi ele: un bărbat o întoarce, dă şi el o palmă. Sau un pumn, gest care presupune practic aneantizarea întrebărilor: eşti la pământ şi observi că sângerezi. Gustul sângelui şterge cam orice întrebare posibilă. Femeile, ele, nu întorc, adeseori, nimic. Pumnul nu se pune. Sunt prea slabe… Însă ele îşi pun o mie de întrebări, încearcă să afle de ce, cum de au meritat ele aşa ceva, se simt distruse, reduse la stadiul de… nimic, şi cam atât.
Facebook a inventat încă de la origini un simulacru de palmă. Capacitatea aceea drăguţă din Settings cu care poţi bloca pe cineva. Din acel moment, persoana respectivă nu mai vede ce faci, nu mai citeşte ce scrii, pentru ea nu mai exişti. Şi invers, ea nu mai există pentru tine. Blocatul ăsta este deci noua palmă virtuală. Cu toate consecinţele şi similaritățile lui. O invenţie diabolică, cert, atâta timp cât nimeni nu te pune să întrebi, aşa cum faci când ceri prietenia cuiva, “eşti de acord să te blochez?” De altfel, găsesc că e păcat că această posibilitate nu există. Ar fi cu mult mai corect. Până la urmă.
O facem toţi şi o suportăm toţi. Doamnelor, de câte ori nu aţi fost blocate? Domnilor, dar voi? Ce aţi simţit? Aţi râs în hohote, şi unii şi alţii, aţi înjurat Facebook-ul?
Două tipuri de reacţii, iarăşi. Bărbaţii trec mai departe, viaţa virtuală continuă, în timp ce blocatul sau blocata nu erau decât un tont, toantă, în timp ce femeile se întreabă. Ca de obicei, de ce. Culmea totuşi, într-o societate în care eleganţa şi gentlemanismul ar trebui să predomine, dorinţa secretă a femeilor de a fi respectate se loveşte şi aici de un gest diabolic inventat de Facebook. Ipocrit, până la urmă, căci este dublat de posibilitatea de a semnala patronilor acestei reţele sociale că cineva ne deranjează…
Şi atunci de ce acest buton malefic? Din joacă, cochetărie, dispreţ, din dorinţa de a ne da, celor care facem acest gest, posibilitatea de a crede, un timp, că avem drept de viaţă şi de moarte asupra unor persoane… virtuale? Cele pe care le omorâm, astfel?
Motivele, dacă ar putea fi decorticate, ar fi şi ele diferite.
Femeile blochează alte persoane, femei sau bărbaţi, din două motive: se simt lezate, jignite, hărţuite, sau încearcă să sufere mai puţin. Ascunzându-se. În ambele cazuri, instinctul de apărare. Inchizându-se într-o temniţă din care aruncă cheia se condamnă la o protejare…totală. Dar pot striga la un moment dat după ajutor!
Bărbaţii nu blochează pentru că se simt jigniţi sau hărţuiţi, ci blochează pentru a se debarasa. Persoana blocată de ei devine illico “persona non grata”, nimic. Ei nu se apără, ci se descotorosesc. De persoane. Prin definiţie, ei fiind mai puternici, la nivel emoţional, se presupune că nu sunt conduşi sau convinşi de emoţii, ci de reflecţii adânci. Nu o fac, asemenea femeilor, pentru că sângele lor fierbe, ci pentru că, după o îndelungată reflecţie, au decis astfel. Ei nu se închid, ci închid. Găsesc, iar, că nu e just. Nu e corect.
Ştiu, ştiu, o să-mi spuneţi toţi că nimic nu e pe merit în lumea de azi. Nici iubirea, nici cariera, nici norocul, nici sănătatea, nici moartea sau viaţa, deci nici blocatul. Se întâmplă şi asta e, mergi mai departe căci cel care te-a blocat, cea care te-a blocat este cea care va regreta. Căci tu, blocatul, blocata, eşti minunat. Dar ce te faci când cei care te-au blocat chiar contau pentru tine, chiar îi apreciai? Blocatul la care te-au supus, aneantizarea şi căderea în anonimat hărăzite printr-un simplu gest, nu înseamnă oare că de fapt eşti nimic? Grea dilemă. Greu de rezolvat, mai ales când nu mai cu cine discuta. Pentru că eşti blocat, remember?
Diabolică invenţie acest Facebook. Afli, discuţi, te informezi, te regăseşti, te împlineşti, devii dependent de, asemenea cafelei de dimineaţă, dar, dar…tot acest Facebook te face uneori să-ţi fie greaţă. Nu de tine, ci de felul în care te simţi atunci când eşti blocat. De făcut nu sunt multe. Cu toţii, cu toate, aţi fost blocaţi o dată în viaţă, măcar. V-a durut ca naiba. Şi nu aţi înţeles de ce. Şi asta e real. Cine mai zice că Facebook şi tot ce se întâmplă “in” este virtual, minte. O ştim, deja.
Ar fi mai bine, deci, să reuşim eventual două lucruri, două gesturi. Voi, cei care blocaţi (am făcut-o şi eu, o dată, pentru o săptămână, şi m-a durut teribil, ca şi cum mi-aş fi tăiat o mână), înainte de a o face, luaţi telefonul portabil în mână şi explicaţi-vă cu persoana respectivă. Vocea, tonul, subtilitatea, valorează mai mult decât gesturile extreme. Greu de iertat, ulterior. Sau dacă da, cu multe eforturi… Iar Facebook, patroni ai, oriunde aţi fi, faceţi ceva ca acest gest să nu fie posibil fără posibilitatea unei explicaţii coerente şi a unui calendar: blocat pentru o zi, o săptămână, o lună, un an, definitiv. Să fie la fel de emoţionant şi de complicat ca primul gest, cel de a cere prietenia cuiva. Cu aprobare şi zâmbete, chiar dacă e un zâmbet gen Regret..
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Ce înseamnă să te simți copleșit
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
