Fac 18 ani, 18, un număr magic, zic ei, cifre alese din matematicile romane. O poartă între “eu-l copil” și “eu-l femeie”. Să fie oare așa?
Tare m-aș mira sub clar de lună, pe jumătate luminată de raze îmbrâncite ale soarelui, să văd, cum eu mă metamorfozez într-o Ană stilată, neprăfuită, așa cochet aranjată, într-o Ană ce trage cu dinții de-un vis sicatizat de dureri toracale și lichid cefalorahidian inundând foițele sensibile ale minții, o Ană-n sclipiri de oglinzi argintate, dar nu oxidată de reactivi chimici, o Ană ce așteaptă-n gară trenul facultății, dar încă se lucrează cu fier brut la șine. Mai e un kilometru de parcurs. Îl pot străbate și pe jos, că-i mai sigur decât s-aștept cu biletul în mână. Am să-l pierd ca Goe, dar nu din simplă ambiție prostească, ci din cauza speranțelor ce le adun de pe jos. Să nu cumva s-arunc ceva la supărare. Ana asta de acum e gata să sară într-o prăpastie deloc abruptă, dar luminată de-un foc cu limbi ce-mi gâdilă nervos corpusculii Meissner și cei mai vechi ale lui P. Împlinesc 18 ani, dar nu știu cum sau când m-am târât, am mers, am alergat prin ei. Cum s-au strecurat ele, luna și soarele, în sacul meu cu vise târzii umplute cu puful de la perne? De câte ori a bătut inima-n închisoarea sternală și costală ca să-mi dea elixir curat în vene, să pot clădi un palat mic, nu de cleștar ca-n basmele bunicilor, ci de vise împlinite, sau cel puțin un sfert din ele.
O fată-n drum cu colb al anilor copilărești și cu flori, ale căror frunzulițe abia de convertesc CO2 prin fotosinteză. Atâta soare o fi în sufletul meu?! Merg pe-un drum presărat de ambiții medicale, cu o carte-n mâna stângă, cu dreapta încerc s-adun pietricele informative să pot împle golurile din pavaj. De unde atâția bani de infrastructuri? De unde atâta oseină-n oase?
Ce aș face eu în noapte la răscruce? N-o fi ca la revelion, să stai cu paharu’ de șampanie-n mână, încercând să-ți aduci aminte promisiunile deșarte că va fi un an mai bun. Nu țin cont de ele; mintea-i lung răvășită de foiletoane scolărești și ambiții doctorești. Ce să fie mai mult de un suflu puternic din tot volumul curent și de rezervă în noaptea luminată-n candele mici și colorate, în număr de 18, și încă-un pic de O2 rămas pentru dorința a mai mare: da’ pe aia n-o zic, să nu mi-o deoache cineva. Deochiată sau nu, de dorința asta țin cum ține-un copil mic de fusta mamei când se sperie de-un “nea Nicalai” venit la furat de copii. Nicalai ăsta-i de fapt o frică a mea metamorfozată, frica de dezamăgire și tristeți. Trec prin ele, dar cu un zâmbet pus la colț de buze, acolo unde se întâlnesc oceanele planetei. Și nu-s o cenușăreasă cu pantoful lăsat pe scări la orele douăsprezece ale nopții, dar nici o fată cu privirea-n pământ și temerile-n spate. Sunt o Ană, lugojană, blandiană, care trece dincolo de evaziuni romantice și copilărești, dincolo de-un tărâm lăsat în raze de soare tomnatice. O Ană veche de 18 ani care are planuri mari pentru a ei ață cusută de frici și curaj încă nedescoperit. La mulți ani mie, copilului de azi şi domnişoarei de mâine intrată în adevărata “societate” feminizată, puţin abstractizată.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
