“Copii, Eminescu, poetul nostru național, a avut în întreagă sa operă un laitmotiv: dorul. Acest cuvânt românesc este intraductibil în alte limbi.” Ridic din umeri și mă gândesc “Cum adică nu există în alte limbi? Adică ăstora nu le este dor?” E ca și cum nu le-ar fi foame. Am închis nedumerită caietul, suspectând-o pe profă că, de data asta, se înșelase.
Se oprește dintr-o dată din galopul vorbelor și îmi spune: “Știi, când spui mi-e dor de tine spui, de fapt, mi-e dor de mine când eram cu tine.” Apoi continuă discuția de la mansardă despre advertising, consumator, brief-uri și insight-uri de comunicare. Îl lasă să continue, însă afirmația lui anterioară nu-mi dădea pace. Ca un program de calculator pe care voiam să îl instalez și îmi tot cerea “next”. Installed.
Mă sună tata. “Știi ce sărbătorim azi? Întrebare de 10 puncte”. Era 23 august. Mă gândesc, nu îmi vine nimic în minte și îl las să-mi dea răspunsul, triumfător: “70 de ani de când România a ieșit din regimul fascist.” Zâmbesc și mă ia brusc dragul de el. Numai tata putea să mă întrebe asta, într-o după-amiază, după ce îi tot explicasem cum e cu piața imobiliară din București. Mi-am amintit de zilele de toamnă când stăteam cu el în grădină, când săpa copacii și îi vorbeam de planurile mele de studentă la Cluj. Eram un copil, de vorbă cu tata, cel ce le știa pe toate. Și care nu trebuia decât să asculte. Mi se făcuse dor de el.
Ne grăbim să mergem la muncă și, înainte să iasă din casă, își dă câteva puf-uri de parfum: “Ce mișto e ăsta, de ce nu te mai dai cu el?” “Îmi amintește de el și nu mai vreau.” Era un dor acolo pe care nu vroiam să-l port în acele zile.
“Auzi, mi-e un dor de tine de cred că îmi voi boteza primul copil Dor.” “Mai bine nu”, îmi răspunde el. “Îl vor strigă apoi copiii Doru.” Zâmbesc și închid telefonul, imaginându-mi câțiva copii fugărindu-se într-zi prăfuită de vară, strigându-l pe Doru. “Ce-ai, mă?”
Știam că-mi va fi dor de el din prima clipă când ne-am întâlnit. Mi-am luat un playlist și un parfum nou când ne-am început povestea. Vroiam să prind dorul în lucruri care aveau să rămână cu mine după ce el va pleca. Pentru ca, apoi, să le pot deschide și închide când dorul nu îmi va da pace.
Dorul suntem noi. Acum aș ști ce să le spun celor ce vor veni: “Fă-mă să-mi fie dor mereu. Așa nu voi rămâne niciodată singură.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
