Uite, n-are titlu de rupt audiența, de făcut print screen cu câte like-uri și views ai obținut, clipind din ochi, ba încă e și puțin enervant, la prima vedere. Apoi pare și genul de notiță scrisă special, pentru o zi de luni, sau oricare alta, ca să te îmbărbăteze pentru toată săptămâna ce va să vină, când toți ne rupem în îndemnuri de susținere, până la noul weekend. Păi, și atunci? Păi, e simplu. Nu-i vorba despre o zi, o lună sau un an. E vorba că se poate, dacă vrei, pentru restul vieții tale. Că poți muta propriii tăi munți. Dacă vrei, repet.
Și mă dau ca exemplu, că-i sigur: se făcea că era într-o luni, 4 februarie 2002, la 8:45, stăteam în familie, într-o garsonieră, în care mă simțeam excelent și eram într-o pauză de job, pentru că tocmai avusesem coloana vertebrală prea dreaptă la precedentul, unde pusesem poate prea multă pasiune, lucru pe care nu-l regret nici acum, dat fiind anvergura jobului, un milestone în cariera mea.
So… pauză. Poate să fi fost rece afară și zăpadă, la vremea respectivă, și m-am trezit pregătindu-mă să beau cafeaua și să fumez ca un turc. Deja depășisem un pachet zilnic, aveam în față imaginea tatălui meu, care murise de cancer, că fumase bezmetic, lăsându-ne fără omul din el, tocmai când aveam mai mare nevoie (știți vorba asta). Apoi mi-era și că pauza se va prelungi mai mult decăt anticipasem (și aveam să previzionez corect), deci fumatul s-ar fi multiplicat și mi-ar fi dăunat din toate punctele de vedere.
Dar cum naiba să-l las? Așa că am aplicat gândirea creativă proprie, fără nici o influență din afară și mi-am propus să nu fumez doar o oră. Una singură, ce, o să mor? Așadar s-a făcut 9:45. Făceam baloane din menta bomboanelor vaporizate în gură. Dar mi-am zis că tocmai îmi propun, ca pentru o nouă prima oară în viață, să mă las o oră de fumat. Doar una. Până la 10:45. Apoi s-a făcut 11:45, 12:45, 13:45, martie, aprilie și mai. Ușor, fin, din oră în oră. După 100 de zile am realizat că nu mai era 8:45, ci 10:53. Sau 17:19. Trecuse. La o zi dupa ce mă lăsasem de fumat, nu-mi mai rămasese decât cafeaua. Așa că am sorbit-o incet, prin toate papilele. Avea un gust dumnezeiesc. Și de atunci fac la fel.
Morala? Fiecare vede o alta. Că nu-i sănătos pentru tine, asta-i deja sigur. Că îi poți lăsa pe cei dragi singuri, tocmai când au nevoie mai mare de tine. Iar dacă ai copii, știi ce zic. Ți-ar plăcea să-i vezi de sus cum se frâng de durere, singuri, apoi se uită spre cer, dar de acolo nu vine nimic? Că poți face ce vrei, când ești puternic în interior. Divaghez: când fostul socru a aflat că am putut să mă las de fumat, inițial s-a bucurat, apoi s-a îngălbenit, zicând că pot divorța oricând, ceea ce s-a și întâmplat, 8 ani mai târziu, pentru că… multe.
Înțelegi? Chiar poți orice. Acum tocmai am mai bifat renunțarea la un drog periculos, cadou de 1 decembrie: excesul de FB și mi-am impus reîntoarcerea către lumea reală, cea fără gloss sau fond de ten nenecesar, că încă un pic și ajungem să trăim pentru like-uri. Și-i păcat…
Guest post by A Man
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
