Se obișnuise cu plecările lui lungi. Ce să facă, serviciul era de așa natură și nu-și puteau permite moftul de a renunța, numai pentru că ei nu îi plăcea să petreacă atât de mult timp singură. Doar cu salariul ei nu s-ar fi descurcat, nici măcar pentru o perioadă scurtă, cât el ar fi putut să-și caute altceva, în caz că ar fi decis, până la urmă, să riște și să-și dea demisia. Discutaseră de multe ori pe marginea acestui subiect, dar fără a găsi vreodată vreo soluție viabilă și, în același timp, mulțumitoare.
– Să știi că îmi este frică singură, noaptea. De aceea las mereu televizorul aprins…
– Frică? De cine să-ți fie frică la noi în casă? Nu ai motive, draga mea. Aici ești în siguranță… Ușile au încuietori noi, recent am montat un interfon electra, alarma este funcțională, la fel și detectorul de gaz… zău, ești mai blindată aici decât într-un castel și tu spui că-ți este… frică?
– Da, știu… nu atât frică, cât… urât… îmi este tare urât fără tine…
– Am mai discutat doar asta de nenumărate ori. Știi că nu am de ales. Crezi că m-au întrebat pe mine când au mutat sediul firmei la sute kilometri distanță de noi, tocmai la Suceava? Nu, nu m-au întrebat…
– Da, ai dreptate, iartă-mă, iubitule…
Și el o ierta de fiecare dată, iar ea își înghițea amarul unei vieți petrecute mai mult în compania actorilor de la Hollywood ce-i îndulceau nopțile din spatele ecranului televizorului, decât în compania soțului.
În ziua aceea, el ajunsese târziu, obosit, ciufulit. Schimbaseră câteva cuvinte de salut și el se retrăsese la duș și apoi la culcare. Rămăsese oarecum derutată, nici măcar superficialul ritual cu care se obișnuise nu mai fusese respectat. Nu o mai sărutase în fugă, nu o mai îmbrățișase cu gândul aiurea și nici nu mai întrebase formal ce a mai făcut… nici măcar atât… Ce să facă? Pe ce drum s-o apuce? Să înceapă să se gândească la divorț și să vorbească deja cu un avocat sau, dimpotrivă, să mai facă un ultim efort să resusciteze căsnicia? Să-și aducă aminte cine sunt unul pentru celălalt și de ce sunt împreună…
Nu a ezitat prea mult atunci când a ales a doua variantă. Dragostea ei merita încă o șansă. Ultima… Și-n loc să se pregătească de o discuție – încă una – urâtă, s-a îmbrăcat, a luat cheile de la mașină și a ieșit precipitată din casă. Mai bine pregătește o cină romantică și, la un pahar cu vin rubiniu – preferatul lui -, să încerce a relua relația de acolo de unde o suspendaseră în urmă cu… câți ani să fie, oare?
Însuflețită de noua perspectivă, nici nu observă, când se urcă în mașină, bilețelul mic, dreptunghiular, din parbriz. Un inofensiv tichet de parcare. Îl luă la întoarcere, cu brațele pline de cumpărături, îl mototoli și-l puse în buzunar. La volan, înainte de a porni mașina, un gând venit de nicăieri îi împunse noul entuziasm. Scoase cu teamă din fundul buzunarului tichetul mototolit, îl netezi cu mintea aiurea și apoi rămase vreme de câteva minute bune cu ochii ațintiți asupra lui, incapabilă de vreo reacție. Era un tichet de parcare din ziua precedentă, de undeva din Mamaia…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
