A iubit-o mai presus decât viaţa. A urmat-o în toate, nu i-a spus niciodată nu. Nu a supărat-o, nu i-a ieşit din cuvânt. Bărbat frumos, râvnit de multe alte femei. Dar niciuna nu era… ea. Când l-a părăsit prima dată, el a zăcut de durere. N-a mai vrut să ştie de nimeni şi de nimic. Şi-a pierdut serviciul, şi-a cheltuit aiurea banii. Cu greu, după un timp, a acceptat că viaţa merge înainte. A acceptat o nouă relaţie, „ca să fie” şi le-a luat pe toate de la zero, în silă.
Când a aflat că ea s-a măritat, a căzut iar. Însă un om îngenuncheat nu poate cădea prea de sus, aşa că a dus mai bine această a doua veste. Femeia cu care împărţea patul şi casa (şi cam atât) nu ştia nimic, deşi simțea și vedea şi ea că el se usucă pe picioare.
În dimineaţa în care ea i-a băut la uşă, cernită, a invitat-o înăuntru, i-a făcut o cafea şi nu a îndrăznit să o întrebe nimic. Cealaltă femeie plecase deja la serviciu, aşa că el i-a dedicat fără să şovăie întreaga zi. I-a ascultat povestea lungă, s-a cutremurat de lacrimile ochilor atât de iubiţi, fixând îndelung ramele ochelarilor de vedere, pierdut în gânduri. Înainte ea nu avea nevoie de ochelari. Oare câte lacrimi plânsese încât ceaţa suferinţei să nu se mai topească? Cât trecuse? O eternitate care încăpuse în nici şapte ani. De ce venise? Pentru că o părăsise soţul. Şi pentru că el era singura ei scăpare acum. Viaţa lui – bună, rea – nu conta pentru niciunul. Conta numai că ea suferă (chiar dacă după alt bărbat). Nu conta nici că era atât de schimbată, mult mai bătrână decât anii pe care-i avea. Suferința din dragoste îmbătrânește. El știa cel mai bine asta…
În acea seară, partenera lui de viaţă a trebuit să-şi facă bagajele şi să plece. Lacrimile acestei femei erau invizibile pentru el. Ea, şi oricare alta, ar fi putut plânge o mare de lacrimi, empatia lui la suferinţă era dedicată unei singure ființe.
Previzibil, ea l-a părăsit din nou. Se vindecase de arsura lăsată de fostul soţ şi, nu ştia nici ea cum – după cum avea să-i mărturisească –, îşi pierduse capul după un bărbat mai tânăr decât ea cu câţiva ani. Aproape un puşti. Era dreptul ei pe care el, umil, i-l respecta până la sânge.
Dar de data asta nu a mai căzut. A rămas… în aşteptare. Spera ca atunci când şi această poveste se va fi terminat, să-i poată iar deschide uşa într-o dimineaţă şi s-o invite să intre. Şi să stea. Nu a mai disperat, nu a mai intrat în nicio relaţie, şi-a continuat viaţa ca şi cum ea era plecată după pâine şi trebuia să vină dintr-o clipă în alta…
Şi a venit! De data asta, de nerecunoscut. Radia de fericire. Schimbase ochelarii pe lentile cu dioptrii şi asta o avantaja fantastic. Ca şi data trecută, a invitat-o înăuntru. Să o asculte, să-i oblojească rănile. Acum era pregătit. Însă ea nu de asta venise… Îşi uitase la el paşaportul şi urma să plece în străinătate împreună cu iubitul ei. Altul decât tinerelul acela…
El i-a înmânat tăcut documentul, a mai privit-o încă o dată cu blândă resemnare, apoi, după ce a închis uşa în urma ei, şi-a reluat emoţionat viaţa. Cu siguranţă, data viitoare va rămâne…
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
