După ce ai fost prea multă vreme singur în doi pare al dracu de greu să fii iar singur de-a binelea. Masochistă treabă despărțirea asta. Ba ai vrea să se termine, ba să mai dureze. Când ți se pare că nu e dracul așa de negru, când te lovește vreo amintire din aia dureros de plăcută, și te trezești întrebându-te cum s-a făcut de au dispărut toate câte le simțeați atunci. Cert e că atunci când plusurile de la „singur” depășesc minusurile de la „cuplu” e gata, s-a fluierat finalul meciului.
În travaliul ăsta din care are să ți se nască singurătatea, pe care o speri doar temporară, te mai agăți, totuși, de câte ceva. Iar cuvântul perfid care ți se insinuează în creier este „prietenie”. Ne despărțim, nu se mai poate, nu ne mai iubim, nu e un capăt de țară, nu suntem nici primii, nici ultimii, dar o să rămânem prieteni. Avem atâtea în comun (chiar, ce? Că, dacă aveam, rămâneam împreună, nu?), deci putem foarte bine să ne mai vedem, să mai împărțim impresii, să ne fim aproape în clipele de restriște. Vax!
Sau poate că nu ne mai leagă nimic prietenesc, ci doar contul firmei deschise împreună, la care am tras cu chiu, cu vai în ultimii ani și am vrea să mai tragem încă o vreme de aici încolo. Că e criză și numai cine nu are firmă nu știe ce înseamnă să aștepți să-ți intre o plată … Și atunci tot prietenia rămâne de bază, că nu poți să-i zici doar parteneriat în afaceri, că asta înseamnă să consumi mai mult timp pe la Registrul Comerțului, când tu ai omis să te căsătorești cu acte tocmai ca să eviți drumurile la tribunal sau avocații.
Așadar, prietenia asta postumă iubirii îmbracă forme diverse. Mulți ani m-am bucurat de prietenia sinceră a unui fost iubit, cu care convenisem că nu mai putem fi amanți, dar putem să fim prieteni. Pot să spun cu mâna pe inimă că el mi-a fost cel mai bun prieten din viață. Atunci credeam că există prietenie după iubire, că poate exista o prietenie platonică între un bărbat și o femeie, chiar dacă între ei fusese și altceva înainte. Cinstit și acum cred același lucru. Trebuie doar să găsești omul potrivit pentru asta. Cu fostul soț, de exemplu, nu am putut să păstrez nicio relație după divorț. Ulterior prietenul meu și-a găsit o iubită și așa s-a încheiat prietenia noastră platonică. Iubita lui nu credea în teoria asta.
Prietenia cu un fost iubit are avantaje incontestabile. El este omul care te-a văzut deja în toate ipostazele (OK, și tu pe el). Poate nici mama nu știe atâtea despre tine câte a văzut el în anii de relație. Deci e un partener comod și de plâns pe umăr, și de mutat mobila, și de păcălit singurătatea. Totuși, asta poate foarte ușor să alunece înapoi într-o relație din care tocmai voiai să ieși. Pentru că, nu-i așa, instinctul matern nu ți-a murit, iar el pare mai neajutorat ca niciodată. Mai ales când spune amărât „o să supraviețuiesc!”.
Pe de altă parte, ca să-ți fie aproape la greu e nevoie ca și el să mai simtă ceva pentru tine. Paradoxal asta e și bine, e și rău. Dacă mai simte ceva, nu va fi încântat de despărțire. Și o să-ți zică să-ți bagi undeva prietenia. Dacă nu mai simte nimic… Întotdeauna unul dintre voi va fi genul care preferă să taie coada pisicii, ce să mai ținem atâta ușa întredeschisă!
O prietenă îmi spunea zilele trecute că ea nu crede că acolo unde a existat iubire cu adevărat mai poate rămâne prietenie platonică. Ea merge pe ideea că dacă te-a iubit, nu te lasă să pleci sau preferă să aleagă nimicul din dictonul „totul sau nimic”. Dar dacă n-a fost iubire, ci doar o amăgire, cum zice poetul? Măcar prietenia poate fi reală sau și asta e tot o amăgire ca să amâni deznodământul?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.