Pe vremea când eram necuvântător într-ale iubelii şi mă încolţea gândul să cercetez această fenomenologie a lacrimii numită femeie, mi-a răsărit în priviri cartea scriitorului maghiar Pèter Esterhàzy – „O femeie”. M-am gândit să vă prezint câteva gânduri din această plămădire de cuvinte.
Leit-motivul cărţii îl constituie existenţa unei femei. Mai curând, prezenţa unui arhetip feminin, care revine în repetate rânduri în viaţa scriitorului, de fiecare dată sub o altă formă. Amintindu-ne de o cugetare a scriitorului francez de origine română Eugene Ionesco – „câtă vreme te caută o femeie, nu eşti încă bătrân, nu s-a sfârşit totul”.
Aşa cum se petrece adeseori şi în viaţa reală, iubirea zugrăvită aici este bivalentă: „există o femeie. Mă iubeşte” şi „există o femeie. Mă urăşte”.
Întâlnim pe parcursul cărţii mai multe motive ale jocului romantic. În primul rând, florile. : „mi-ai aduce şi flori, măi umbră? Nu cred, tu nu eşti din ăla, flori nu mi-ai aduce. Mai degrabă ţi-ai rupe o mână”. Aşa cum sunt oameni care, atunci când văd frunzele căzând, nu se gândesc decât că vine toamna, tot astfel sunt şi bărbaţi care nu au această inspiraţie, divină aş zice, să cumpere flori celei pe care o iubesc. Adesea, bărbatul face o mulţime de lucruri impresionante din punct de vedere al efortului depus şi al rezultatelor obţinute. Cu alte cuvinte este eficient: câştigă binişor, face piaţa, repară calorifere prin casă sau se luptă cu masculii care aduc jigniri portretului feminin al vieţii, vânează, nu doarme, ţine în mână arma. Cu toate acestea, comite o greşeală fatală: nu culege o floare de pe câmpul luptei pentru existenţă, nu dăruie o petală sânului iubitei. Femeile sunt sensibile la flori şi la copii. O atitudine nepotrivită faţă de unul dintre aceste două „fenomene existenţiale” şi gata, ai pierdut Cosânzeana.
„Există o femeie. Mă iubeşte. Mă sună şi-mi rosteşte numele; îmi repetă numele ca pe un cuvânt magic. Luni în şir”. Atunci când o femeie te iubeşte, ea îţi rosteşte cu grijă numele, ştii că numele tău se află în siguranţă în gura ei.
Atunci când iubesc o femeie, „contextul ei este trupul meu. Patria ei nu-i patria ei, ci trupul meu. Am hoinărit împreună, am vânat împreună, împreună am îngrijit turmele, ne-am închinat aceloraşi zei”.
Pèter nu se sfieşte să ne conducă în oraşul interzis al iubirii fizice: „Există o femeie. Mă iubeşte. Ştie să facă bine dragoste. Acea graţie a indecenţei, care nu sperie, ci contaminează”. Dragostea fizică este adesea o „jubilaţie păgână a trupurilor.” Într-o altă ipostază, femeia este revoltată de acest spectacol al cărnii, de faptul că, aşa cum a spus cândva Camus, nefericirea spiritului este aceea că nu se poate exprima decât în trup: „Există o femeie. S-a gândit cât de bine ne-am simţi fără această jalnică văicăreală a trupului, ce tot căutăm în jurul coapselor celuilalt, de parcă ar fi obligatoriu, de parcă am fi primit un ordin”.
Şi totuşi, adesea iubirea ne poartă către metafizicul din noi, deschizând poarta dumnezeirii care ne însoţeşte sufletul: „ Există o femeie. Mă iubeşte. Iubeşte natura. Turuie într-una despre cosmos, despre minunea naturii, despre ordinea şi armonia existente acolo şi – datorită acestora – despre frumuseţea care există în noi”. Este iubita – filosof, curtenitoare a lui Pitagora şi a celorlalţi gânditori greci care au crezut că lumea în care trăim este un Cosmos, cu alte cuvinte o ordine, iar nu o dezordine. „Toate se împletesc unele cu altele, sfântă este înlănţuirea lor (…). Toate sunt rânduite împreună şi desăvârşesc ordinea aceluiaşi univers. Din toate, este alcătuit un singur univers, un singur zeu trăieşte în toate, o substanţă şi o lege unică”, ne spune împăratul-filosof Marcus Aurelius.
La limita dintre ironie şi plâns, întâlnim această declaraţie aparent şocantă a scriitorului: „Există o femeie. Mă iubeşte. Dar nu-şi dă seama. Tot timpul trebuie să o ajut să conştientizeze treaba asta”. Cu siguranţă am trecut şi noi pe sub furcile caudine ale incertitudinii dragostei, atunci când Celălalt nu mai este sigur pe sentimentele sale, când o vorbă atent meşteşugită sau un simbol bine plasat – cum ar fi petala florii despre care aminteam – pot reaprinde în celălalt iubirea, mai cu seamă certitudinea că, fiind cu adevărat iubit, se poate avânta în continuare în această aventură fragilă numită Cuplu.
M-a suprins Pèter cu un gând pe care eu însumi l-am auzit, evident sub o altă formă, dar având aceeaşi substanţă, din vocea ei: „aş dori o lume în care oamenii să fie mai îndrăzneţi. Bărbaţii. Tu. Niciodată nu mi-ai făcut declaraţii de dragoste stând în genunchi”. Femeia aşteaptă ca bărbatul să asume partea „administrativă” a relaţiei. Nu se pune neapărat problema să fie „marele cârmaci”, dar cel puţin să se arate implicat, să ia decizii, să transpară din gesturile lui că nu îi este indiferent modul în care iubirea curge în timp, forma în care iubirea face dragoste pe câmp.
Un paragraf ne aminteşte despre dimensiunea materială a iubirii: „există o femeie. O hrănesc cu vise, de parcă ar fi vegetariană”. Ştim deja că suportul financiar al existenţei în doi este vital. Iubirea fără un acoperiş deasupra capului este precum Catedrala Mântuirii Neamului fără credincioşi sau fără popă.
Într-un pasaj din carte, autorul ne aduce aminte despre visul multor femei de a transfigura personalitatea celui pe care îl iubesc sau de iluzia lor că omul îşi poate schimba, în timp, eul: „Există o femeie. În săptămânile cu soţ mă iubeşte, în săptămânile fără soţ mă urăşte, dar în fiecare săptămână vrea să-mi schimbe viaţa”. Oamenii nu se schimbă cu adevărat niciodată. Purtăm în noi, până la final, sufletul pe care zeii ni l-au oferit la naştere şi pe care l-au cosmetizat cei care ne-au crescut.
Scriitorul maghiar nu putea rata, din paleta largă de tipologii ale iubirii, portretul femeii bântuite de imaginea regimului obligatoriu de slăbire: „Există o femeie. Mă iubeşte, o iubesc, mă urăşte, o urăsc. De când mă ştiu, ţine diferite regimuri, când regim de sucuri, când regim de fructe, apoi supravegherea greutăţii coprporale, apoi metoda Jane Fonda”.
Şi, pentru că fiecare dintre noi, cel puţin o dată în viaţă, s-a confruntat cu părăsirea, închei cu acest gând al prietenului nostru: „Există o femeie. Mă iubeşte. Mă iubeşte la nebunie. Tot timpul se mărită cu altcineva”.
No, dacă doriţi să aveţi o aventură intelectuală savuroasă, puneţi mâna pe cartea acestui tip.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
