Doina Ruști întreabă
Există ceva tipic românesc?
Ce ți se pare a fi specific?
Există o atitudine, o mâncare, o piesă de vestimentație? O invenție tehnologică? O idee? O carte?
Când și cum ți-ai dat seama de aceasta?
Răspund Alexandru Anca și Andra Rotaru
Alexandru Anca
În lunga mea carieră didactică am avut un elev genial, iar acesta a fost Alexandru Anca. La 16 ani era pasionat de istoria românilor, așa că a învățat greaca bizantină ca să poată citi Iordanes. Astăzi este un binecunoscut istoric, bizantinolog, specializat în comunicarea simbolică a Evului Mediu. Este profesor la Otto-Friedrich Universität, Bamberg. A scris despre lumea Europei medievale, despre cruciade, despre Bizanț. Între studiile sale se înscrie și volumul Symbolische Kommunikation und gesellschaftliche Wertesysteme; Schriftenreihe des Sonderforschungsbereichs, publicat la Münster, în 2010. Și este încă la început. Bineînțeles, eu aștept de la el o istorie a originii românilor, pe care mi-a promis ferm că n-o s-o scrie niciodată.:)
*
Tipic românesc – o întrebare dificilă dat fiind că așa cum suntem, la răscrucea drumurilor, depinzând de interesul marilor puteri, a fost cam greu să dezvoltam ceva tipic, in înțelesul mundan, de al tău si nu al altuia… Ca să împac și capra, și varza, adică și ideea de tipic ca numai al tău, dar și de specific cu care te identifici, chiar dacă nu e numai al tău, aș zice că tipic românească e… limba, care are ceva peculiar în ea – latina veche, conservativă cum numai sarda mai e, dar care reflectă și acea realitate de răscruce de vânturi si de interese, prin aportul solid slav, in special de natură lexicală. Un aport care, pe de o parte, face din română o limbă poetică (iar aci, mă refer la sinonimele identice, gen nădejde-speranță) și, pe de altă parte, ocultează neinițiaților lingvistic caracterul profund latin. Este o limbă care deschide perspectiva spre limbile surori latine – dar și spre cele salve (gândiți-vă la ‘năuc’, de exemplu).
Limba, ca element tipic romanesc, arată două lucruri: că nu suntem singuri pe lume ca să avem ceva tipic, adică numai al nostru (gen, limba bască), întrucât facem parte din familia limbilor neolatine, și că tipicul nostru reflectă bine și situarea la răscruce de drumuri, sub influența și coloratura slavă.
Într-o raportare banală, chtoniană, aș spune că specific românească este sarmaua cu varză murată și umplutură de carne și orez, pentru că reflectă tocmai structura eclectică a specificului național: are formă și denumire turcească, dar, spre deosebire de genuina ei consoartă, în foi de viță, cea cu varză acră și carne, mai ales de porc, are umplutură și învelitură ruteano-austriacă. Deci este o reușită sinteză Orient-Occident, aș zice. Aleg sarmaua nu din considerente intelectuale și nici pentru că reflectă cel mai bine ideea de poziționare a românilor la intersecția lumilor, ci pentru că n-am văzut până acum un alt aliment care să-i unescă atât de mult pe români (din România sau de oriunde). Este un fel de curcan al americanilor, care-i unește culinar. Cu mici variațiuni în ceea ce privește prepararea, sarmaua unește bănățeni, maramureșeni cu ardeleni, munteni și moldoveni, ca să nu mai zic de dobrogeni și de munteni ori de varianta parșivă a celor din urmă, anume oltenii. Mie nu-mi plac sarmalele: prefer în locul lor o friptura sănătoasă din carne macră și nu tocătura cu ghiare de sobolan (știut fiind ca la tocatul industrial al cărnii mai intră in malaxor și câte un sobolan prins pe picior greșit:) ). Am pomenit-o aici deoarece am constatat (la românii mei de strânsură, din toate colțurile țării) cât de importantă este sarmaua și cât de neimportante pot fi alte feluri de mâncare.
Prin urmare, aleg limba ca pe o realitate peculiară, dar de care nu poți face abstracție. Ca român într-o lume de străini reflectez volens nolens la cele mai banale elemente ale limbii materne, care e trecută prin sita alterității lingvistice și culturale, dar și la sarmaua prin care se legitimează orice român, și care, ironic, reflectă caracterul nostru unitar-eclectic, cu toate că este considerată tipic românescă!
i Bog ve veselet!
Ot Bamberga
*
Andra Rotaru
Este poetă. Scrisul ei are tensiune, senzualitate și emoție pură. Cine vrea să se inițieze în poezie contemporană, ar putea începe cu Andra. A publicat volumele “Într-un pat sub cearşaful alb”,(tradus și în spaniolă), “Ţinuturile sudului”, “Lemur”. Iar în afară de poezie are numeroase alte proiecte. Volumul “Lemur” a fost adaptat scenic de coregraful american Robert Tyree, și prezentat în America şi Europa. Și-a definitivat educația prin universități internaționale, fiind bursieră a CECArts Link (NY şi Portland, OR), în programul Writers` mobility in South-eastern Europe “Absolute Modern”, din Macedonia, sau în International Writing Program şi Outreach Fellow de la Universitatea Iowa.
Recent, a coordonat proiectele “All together” (film documentar) şi proiectul fotografic “Photo-letter pairing”, prezentate în Iowa şi Chicago.
Este deținătoarea prestigiosului Premiu Naţional de Poezie Mihai Eminescu, în afară de care a mai primit Premiul Iustin Panţa, Premiul Tudor Arghezi, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti
Premiul Tânărul poet al anului, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.
*
Poate că nu este chiar atât de specific românilor, însă am observat o anumită lipsă de încredere în diferite demersuri în domenii diferite. În situaţii competitive, în loc să se completeze sau să funcţioneze armonios într-o direcţie care să pună accentul pe întreg, pe un XXX final de calitate, accentul e pus pe deconstruirea unui “lego” sau pe deţinerea acestuia de către o singură persoană sau grup. Cred că o anumită lipsa de încredere (perspectivă, viziune) face ca aceste demersuri să devină puerile uneori, reduse la nişte matriţe sigure, călduţe, dar care pe termen lung sunt inconsistente. Iar când nu e încredere, te uiţi în căruţa vecinului încercând să-i dai un pic în cap cu matriţa mioritică.
Matriţa, imitaţia, uniformizarea (MIU) sunt alfabetul comun, mai departe de care există foarte puţine variante. Variante care să fie interpretate sau văzute fără ochelarii de MIU. Să existe şi o finalitate în afara graniţelor MIU, dar şi persoane care să reuşească să articuleze un discurs despre ce se întâmplă în afara MIU. Iar ca să reuşeşti asta, trebuie să fii tu însuţi în afara MIU pentru o vreme, să o rupi cu haita care te ţine sub o aripă călduţă, de cloşcă protectoare. Poate părea mai degrabă o distopie decât o utopie.
Poate şi reloadul, mixul au devenit un pic la modă: de la o sensibilitate de inchizitor până la sensibilitatea de animal pe cale de extincţie, tonalităţile nu prea au nimic armonios. Reload al unui discurs liricoid sau la polul opus, aproape patologic, reload sângerei şi venişoare, reload roboţei şi gândăcei teleghidaţi, reload băiatu’ de cartier cu limbaj de cartier, mix „bio + eco”, mix „tulburare de personalitate + tulburare de vanitate” etc. Partea bună e că pot fi găsite de toate pentru toţi, într-o desăvârşită harababură. De ar fi fost o harababură balcanică, ar fi fost mai autentică, însă e un fel de zâmbet ştirb, placat şi cu porţelan şi cu fier, dând în bâlbă.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
