N-am putut niciodată să sufăr expresia aia, a te da la cineva. Pentru mine, dincolo de metafora nereuşită care e menită să redea un proces amplu şi modern de curtare, locuţiunea asta sună brutal. Şi naşpa, dacă e s-o spunem p-aia dreaptă şi foarte, nu-i aşa, des utilizată.
Unii au impresia că, doar pentru că vin şi rostesc, după o lungă şi intensă practică în oglindă, nişte replici de agăţat de care e plin internetul, gagicile cad pe spate, impresionate de talentul lor de recitatori şi gestionari de expresii faciale. Doar că socoteala din ghid nu se potriveşte cu aia de pe stradă, de exemplu. Şi, cel mai frecvent, în locul leşinurilor teatrale, domnişoarele râd de se prăpădesc atunci când câte-un găgăuţă cu gura până la urechi ce se vrea deştept aruncă un “bună, păpuşa, nu-mi dai şi mie numărul de telefon?”.
O să-mi spuneţi că asta se întâmplă când ai 14 ani sau mai mulţi, dar minte puţină. Şi că exagerez. Foarte adevărat. Dar, aşa cum se întâmplă cu mai toate obiceiurile proaste, chestii dintr-astea se-ntâmplă şi la case mai mari. Poate nu chiar în formula asta, dar aţi prins voi ideea. Şi e… penibil, mai ales la o anumită vârstă, într-un anumit cadru, într-un anumit context.
Eu nu înţeleg ritualul ăsta al curtatului. Eu nu pricep de ce trebuie musai să privim asta ca o etapă esenţială în vederea “cuplării” (ca să nu-i zic combinare, sună urât!) şi, mai mult, să investim în asta resurse care pot fi, cu uşurinţă, redirectionaţe către scopuri mai utile? De exemplu…
Pentru a cuceri un bărbat, femeile se folosesc de arma cea mai frecventă: prefăcătoria. Vor să pară cele mai cele, depun eforturi pantagruelice şi pornesc la atac. De partea cealaltă, bărbaţii se folosesc de replici şi trucuri ieftine, de maşini, de băuturi, de un presupus charm contrafăcut. Şi, după ce “lupta” s-a încheiat, s-a cam dus şi distracţia, aşa cum se-ntâmplă şi la teatru, după ce cade cortina.
Eu nu cred în astfel de tehnici. De fiecare dată când am încercat să par altceva decât ceea ce sunt, am gafat-o teribil. Şi mi-a părut rău. Pentru că am ratat şanse care nu se mai întorc. Aşa că eu n-am învăţat care e reţeta care atrage bărbaţii şi femeile deopotrivă către reprezentanţi ai sexului opus. Nu ştiu cu ce ar trebui să ispitesc un om într-atât încât să îşi dorească din tot sufletul să-mi fie alături. Nu ştiu. În schimb, posed o groază de calităţi cu care nu mi-e frică să mă afişez în public. Şi, în ciuda convingerii mele că sunt obişnuită, că nu mă remarc, că nu ies din tipar, feed-back-ul pe care-l primesc, deseori, e copleşitor. Şi confortabil, în acelaşi timp.
Mie îmi place naturaleţea. Eu cred în lucrurile care se fac de la sine. În oamenii care se cunosc doar de dragul de a se cunoaşte, nu cu alte interese. Eu cred în iubirile care izbucnesc ca flăcările, aşa, dintr-o dată, fără adjuvanţi, parfumuri cu feromoni, replici din carte. Eu cred. Şi nu văd rostul unor iluzii, unor capcane, unor… metode care deformează şi îndoaie realităţi, încrederi, oameni.
Ne dăm? Nu ne dăm? Unii la alţii, desigur…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
