Sri Pada sau Adam’s Peak este un vârf înalt din munții din Sri Lanka. Are 2243 de metri înalțime, foarte abrupt de altfel. În vârful muntelui, chiar pe ultima față, este o adâncitură lungă de 1,82 de metri în formă de talpă. Unii care au văzut-o au zis: “Să știi că aici a descălecat Adam când l-a trimis pe pământ Domnul! NUMAI EL PUTEA SĂ FACĂ AȘA CEVA!”
Oricum, brusc, locul a devenit loc sacru pentru creștini și musulmani. Hindușii, ca să nu rămână mai prejos, au zis că e urma lui Siva, când a venit și el pe aici. Apoi, budiștii, pentru că sunt majoritari aici şi pentru că ei aveau informații sigure că Buda a urcat vârful, au zis că este urma lui Buda. Deși stim sigur că nu purta măsura 1820… Dar mă rog, sunt la ei acasă. Bref, Adam’s Peak a devenit loc de pelerinaj ecumenic. Printre pelerinii mai semnificativi se numără Ibn Battuta și Marco Polo în secolul al 13-lea și eu, ieri, împreună cu buddy-ul meu Daniel.
Pentru a-și demonstra prețuirea pentru aceste moaşte, s-a construit un templu, unde stau călugări budişti. Când vremea e bună, din decembrie până în mai, o mulţime de pelerini se înghesuie să se roage. Urcușul începe seara. Se observă răsăritul, se fac rugăciunile “la picior”, și apoi se coboară. În principiu. Când se răcorește de seară, pelerinii încep urcușul spre templu. Unii, mai bine pregătiți fizic, ajung sus în aproximativ 3 ore și 45 de minute, după un urcuș destul de dur. Alții, cu copii, cu cârje, desculți sau în șlapi, fac mai mult.
Ascensiunea este o experiență veritabilă… Pentru mine, un pelerinaj trebuie să fie ceva… spiritual. O experiență în care efortul fizic să te ajute să intri într-o comuniune cu sacrul, cu Divinitatea. Aici, te ajută să intri în legătura cu oferta magazinului Arpico din Nuwara Elyia și cu alte informații comerciale… și cu produsele de artizanat de gen urşi de pluș mov făcuți în China. Să nu fiu rău… poteca este un drum lat, cu trepte de piatră sau ciment.
La anumite intervale sunt puncte de odihnă și de reculegere spirituală… sau cel puțin așa era intenția. Pentru că acum, de la baza potecii, unde s-a dezvoltat o stațiune turistică în toată regula, și asta e foarte bine, până pe la cota 2000 și mai ales mai jos, pe lângă potecă s-a dezvoltat comerțul de kitsch-uri și de mâncare proastă – echivalentul sri-lankez al fast-food-ului. Iar la fiecare 200 de metri megafoane urlă emisiunile unui radio comercial. Presupun că în pauzele când nu se cântă cântece religioase. Dar eu am prins numai pauza și la urcare și la coborâre. Poteca este luminată cu neon alb. La începutul urcării avem parte de o imagine tulburătoare a ceții care dădea naștere unor fâșii de lumini albe fantomatice, până în vârful muntelui… Este singurul moment… special. Urcăm în ritm alert depășind grupuri de sinhalezi. Unii sunt impresionanți, desculți, cu copii, în cârje, cu semipareze… Nu toți ajung sus. Ne întâlnim și cu o targă, ocupată, adusă de sus de poliția care supraveghează toată operațiunea.
Ajungem la templul din vârf. Obosiți, desigur. Conform obiceiului, batem o dată în clopotul templului, pentru numărul de ascensiuni. Păcat ca nu toți citesc exact instrucțiunile sau fac zilnic drumul că bat clopotul cu un entuziasm debordant! Există grupuri sanitare și coșuri de gunoi și o sală deschisă aerului rece și vântului pătrunzător, unde pelerinii se culcă pe jos, pe ciment. Suntem singurii care ne bucurăm de saci de dormit și canadiene. Eu mă bucur și de un căţel cu care am stabilit un troc. Eu i-am dat un sandvici, el îmi ține de cald la picioare. Oarece căldură vine, cred, și de la colegii pelerini. Culcați și ei pe jos. Împreună cu căldura mai vin mirosuri, tusete, zgomote, pârțuri, discuții zgomotoase. Se râde de cățelul meu adoptiv. Se râde albastru de frig.
Adormim pe sponci, camuflați pe cât posibil în saci, și de frig, și de microbii vecinului care-mi tușește non-stop în cap. Gândurile îmi zboară la un prieten musulman din Niger care-mi povestește că toată lumea care se întoarce din pelerinaj de la Mecca vine bolnavă de gripă sau cel puțin cu un guturai de la turele pe care la dau în jurul Kaabei, împreună cu alte sute de mii de pelerini. Microbi din toate țările, uniți-vă! Ca să nu mă las mai prejos la capitolul pericole pentru sănătatea publică, mă scol și-mi descopar frumusețea de alergie cu prurit de pe gambe… Îmi fac tratamentul sub privirile admirative ale pelerinilor, care acum înțeleg de ce am venit la locul sfânt…
Ne pregătim de marele eveniment, RĂSĂRITUL. Un fel de tribună din ciment este amenajată pentru pelerini, să privească minunea. Însă, cu imbecilitatea care este atât de frecventă aici, au construit o baracă de strâns donații care ia 70% din vedere. Restul de 30% este ocupată de cabluri nesimțite… Răsăritul vine și trece și e OK, dar cu nimic mai special decât alte zeci de răsărituri pe care le-am trăit la munte, în creastă. Ba nu, mint. Ăsta e însoțit de o orchestră a călugărilor budiști care cântă o litanie monotonă.
Unii se roagă… Poate ei găsesc sacrul și spiritul sfânt necesar unei rugăciuni adevărate. Sau… Eu nu reușesc, deși încerc. Coborâm în spirit sportiv, singurul care pare la locul lui în acest loc de pelerinaj.
Post-script – Un altfel de pelerinaj
La întoarcerea de pe Adam’s Peak am făcut o oprire. Tovarășul meu de drum, Daniel Kosuth este cineast. Face imagine de film și este un profesionist adevărat, preocupat de a 7-a artă. Știa că în drumul nostru există locul unde, în 1956, s-a turnat un film celebru, pe care și eu l-am vazut și-l țin minte bine – “The Bridge Over the River Kwai”, inspirat din suferințele și eroismul prizonierilor de război britanici din al doilea război mondial. Filmul a luat 7 Oscar-uri.
Am găsit locul, semnalizat în mod corespunzător (vezi foto, Daniel Kosuth). Am mers să-l vedem însoțiți de un ghid autointitulat. O femeie cu o cunoaștere surprinzător de bună a englezei, care ne-a spus că soțul ei a jucat in film – juca perfect rolul unui copil de 9 ani în fundal. Dar cunoștea toată distribuția, când a murit fiecare, care mai trăiește etc etc. Ne-a arătat urmele păstrate: patru găuri în cimentul turnat pe o stâncă (de gnais cu disten și almandin). Ne-a povestit cum s-a turnat filmul, cum s-a regizat “catastrofa” din final etc.
A fost o pauză excelentă, baia în apa rece a râului ne-a scurs oboseala din picioare și din minți. Și am avut amândoi sentimentul plăcut că, într-un fel, ne-am apropiat de o capodoperă artistică. Am intrat în comuniune cu acest film… A fost un pelerinaj.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Rugăciune făcătoare de minuni către Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
