Ce te faci când ai doar doisprezece ani, ți-ai pierdut mama, iar tatăl tău, alcoolic, e dependent de jocurile de noroc? Iată cum Mully (Charlie Reid), un pui de irlandez, fugind de tatăl său, fură un taxi doar pentru a găsi o mamă (Olivia Colman) și copilul ei nou-născut dormind ambii pe bancheta din spate. Urmează un drum improbabil.
De la primele cadre, unii spectatori ar putea crede că știu deja cum se va termina povestea din Joyride. Încă de la început, această comedie-dramă irlandeză pare să promită distracție în stil irlandez. După ce vezi cârciumioara plină de inși care cântă, te duci cu gândul la o comedie nebunească: un plic cu bani de caritate furați, un băiețel care încearcă să scape de tatăl lui, o călătorie nepotrivită cu o femeie, un puștan și un bebeluș. Totul se stabilește apoi, pe nerăsuflate, în primele zece minute. (Într-o asemenea grabă, se cam pierde din vedere motivația plauzibilă a eroinei principale; o femeie de vârstă mijlocie, chiar și una disperată, chiar nu s-ar gândi de două ori să fie condusă la aeroport de un băiețel?)
Dar, împotriva aparențelor, Joyride te poate conduce pe alte căi. Deși, în linii mari, schema e destul de evidentă: umor lejer, lecții de viață evidente, oarecum melodramatice, tema este un profundă: familia și maternitatea. Pe parcurs, ai tot timpul să reflectezi la ceea ce înseamnă să fii părinte, dar și să fii copil. După incitantul The Lost Daughter, OliviaColman este din nou uimitor de bună ca avocat „practic și orientat spre soluții” care caută să scape de copilul ei nedorit. Recunoaște, într-un mod autodepreciativ, că a avut parte de o sarcină neplanificată și, fără instincte materne, se găsește în ingrata postură de a lăsa copilul nou-născut unei prietene (Aisling O’Sullivan), astfel încât să-și poată continua viața. Dar călătoria aceasta, așa cum se întâmplă atât de des călătoriile cinematografice, oferă o nouă perspectivă.
Bunăoară, Joy îl întâlnește pe Mully (Charlie Reid, o «comoară națională»), un puber precoce, extrem de inimos, a cărui vârstă îi contrazice inteligența emoțională. „Pe jumătate orfan”, puștiul a fost forțat să crească rapid, având o copilărie aparent refuzată. Pe modelul clasic, acest cuplu – antagonic și atipic – este plin de antipatie reciprocă, dar pe măsură ce călătoria lor întâmplătoare șerpuiește prin sud-vestul Irlandei, relațiile încep să se dezghețe. O scenă surprinzător de emoționantă ni-l prezintă pe Mully, care a ajutat o altă femeie să-și crească nepoata, inițiind-o cu atenție pe Joy în arta alăptării. A spune că filmul are probleme de credibilitate ar fi o subestimare.
Pe scurt, avem de-a face cu un puști sensibil, care și-a pierdut mama. Mully este obișnuit să distreze mulțimile de la cârciuma locală, de data aceasta pentru a strânge fonduri de caritate împotriva cancerului, în amintirea mamei sale recent decedată. Oamenii oferă cu generozitate; temerile sale, totuși, că tatăl său ticălos James (Lochlann O’Mearáin) va scăpa cu banii în beneficiul său se dovedesc bine întemeiate. Băiatul descoperă că tatăl lui, îngropat în datorii, fură banii pe care concetățenii i-au strâns în numele ei. Mully ia banii, fură un taxi și e șocat să găsească o femeie, Joy, cu copilul ei, pe bancheta din spate. La rândul ei, pentru Joy, faptul că a devenit mamă e dificil și are de gând să-și dea bebelușul unei prietene, care o să-l crească ca și cum e al ei. Ea i se alătură lui Mully într-o călătorie plină de adrenalină prin Irlanda, furând mașini, luând feribotul și trecând de baricadele poliției. Tatăl lui Mully e pe urmele lor, iar Joy e disperată să scape și să-și lase viața în urmă. Cheia se dovedește a fi Joy (Olivia Colman), beată și năucită pe bancheta din spate a mașinii, cu un copil de câteva săptămâni în scăunel. Respingând cu viteză încercările lui Mully de a o scoate din vehicul, ea îl târăște pe copil într-un plan propriu de evadare, care presupune predarea nou-născutului ei nedorit celei mai bune prietene ale ei, înainte de a lua un zbor spre însorita Lanzarote. Nu aflăm niciodată ce intenționează să facă după aceea. Chinuită de crizele postpartum (depresie post-naștere) are un singur obiectiv: „Merg înainte, nu înapoi”, spune ea în mod repetat de-a lungul filmului – deși drumurile șerpuite de țară din sud-vestul Irlandei, filmate cu măiestrie de James Mather arată ca într-o carte poștală, sunt hotărâte să-i schimbe opțiunile. Însă acești doi ‘infractori’ se apropie treptat, descoperind că amândoi s-au simțit ignorați de părinții lor, dar amândoi au de oferit iubire.
Astfel, acest road movie irlandez, plin de suflet, dar și plin de spirit, adoptă o abordare atrăgătoare a terenului emoțional încărcat. Evidențiază o camaraderie improbabilă între un preadolescent și o avocată de vârstă mijlocie, aflată într-o spirală emoțională, ambii căutând o evadare din viețile lor lipsite de dragoste, într-un oraș teribil.
Desigur, pelicula nu e lipsită de ‘fantome’ ale filmelor comerciale, așa că așteptați-vă la avarii de mașini și urmăriri ale poliției. De asemenea, există minunate cadre surprinse din elicopter cu o Irlandă rurală de poveste și o comunitate strânsă în jurul unei cârciumioare. Filmul lui Emer Reynolds se împletește destul de liber între benzile tonale, așa cum este dictat de amestecul de intimitate înrădăcinată de personaj și unele artificii asemănătoare sitcomului din scenariul lui Ailbhe Keogan. Joyride avea nevoie de câțiva actori pricepuți să-l conducă spre succes și a avut noroc: Olivia Colman, îndrăzneață, dar și proaspătul nou venit, Charlie Reid; cei doi formează un cuplu de prieteni improbabil, dar atrăgător. Astfel, Olivia Colman a devenit un soi de actriță specializată în roluri care ascund istorii personale dureroase, iar farmecul ingenuu al lui Reid se pliază perfect pentru această calitate defensivă.
Regizoarea abordează primul ei lungmetraj de ficțiune prin stratificarea realismului prozaic cu floricele de reverie geografică romantizată și chiar și ceva simbolism kitsch, care ne face cu ochiul: pasărea mică, roșiatică, care o urmează Joy oriunde. Joyride este, în esență, o poveste simplă despre capacitatea oamenilor de a iubi și despre modul în care trauma generațională (flashbackul de rezervă despre copilăria lui Joy) poate atenua acea iubire, dar nu o sufocă niciodată complet.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Emer Reynolds
Scenariul: Ailbhe Keogan
Imaginea: James Mather
Montajul: Tony Cranstoun
Muzica: Ray Harman
Distribuția:
Olivia Colman – Joy
Charlie Reid – Andrew “Mully” Mulligan
Lochlann Ó Mearáin – James
Durata: 94 min.
Citiţi şi
Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional
Cher: “Dragostea nu știe matematică”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
