“Când oare am observat pentru prima dată că timpul trece? Sentimentul timpului nu a fost legat de la bun început de ideea morții. Desigur, la patru-cinci ani, mi-am dat seama că am să devin din ce în ce mai bătrân, că am să mor. Pe la șpate-opt ani, îmi spuneam că mama are să moara într-o zi și eram înspăimântat de gândul ăsta. Știam că are să moară înaintea mea. Totuși asta mi se părea un soi de întrerupere definitivă a prezentului, căci totul era prezent. O zi, o oră mi se părea lungă, fără limită. Nu-i vedeam sfârșitul. Când mi se vorbea de anul viitor, aveam sentimentul că anul viitor n-o să vină niciodată. Iar când mă aflam la Chapelle-Anthenaise, mă aflam în afara timpului, deci într-un fel de paradis. Pe la unsprezece sau doisprezece ani, nu înainte, am început să capăt intuiția sfârșitului (…) La cincisprezece, șaisprezece ani, gata, se sfârșise, eram în timp, în curgere și în finit. Prezentul dispăruse, n-a mai existat de-atunci pentru mine decât un trecut și un mâine, un mâine resimțit din pornire ca un trecut. (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme)
Eugène Ionesco (d. 28 martie 1994)
“Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri și a muri. Trăiești copil, crești și, foarte repede, începi să îmbătrânești. Cu toate acestea, este greu să-ți imaginezi o lume fără Dumnezeu. Am ajuns să obțin un soi de enormă celebritate și să ajung, împreună cu soția mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 și jumătate, cu frica morții, ceea ce mi se pare inadmisibil.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoților, n-am reușit niciodată să mă las în voie, în brațele Domnului. N-am reușit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineață aceasta rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine“. Ca toata lumea, nici eu nu știu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărțirea de soția și fiica mea. Și de mine însumi! Sper în continuitatea identității cu mine însumi, temporală și supratemporală, traversând timpul și în afara timpului. În același timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.
Cred că mi-am pierdut timpul și că am alergat în van. Îmi simt mintea goală și mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential, de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine știe cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.” (IONESCO, Eugène, Jurnal în fărâme, Bucureşti, Humanitas, 1992)
Dar destul cu “intuiția morții”, să luăm un fragment din alt registru: întâlnirea cu Brâncuși (să dați click pe link, să citiți tot). Om dintr-o bucată, țăran fără frământări metafizice, care s-a bucurat de viață din toată ființa. Și care s-a întrebat fără fasoane: “Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru?” 
„Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.”
Sper că v-am făcut să zâmbiți și că am reușit să alungăm gândul morții. 🙂
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
