Da, te-am vrut, te-am dorit cu fiecare porișor și fir de păr. Îmi amintesc cum te priveam încontinuu, nu îmi puteam lua ochii de la tine, mai ales când erai la volan și eu în dreapta ta. Te suisem pe un piedestal, aveam încredere în tine și voiam, simțeam ca tu ești alesul meu. Și nu eram o fetișcana de 20 de ani, să nu știu ce vreau de la viața, să nu știu ce om aș vrea lângă mine. Nu ma îmbăt cu apă rece când spun că am simțit că Tu ești ceea ce trebuie, tu ești perfectul meu, tu ești ceea ce am nevoie să mă simt femeie.
Îmi amintesc cât dor simțeam atunci când nu erai lângă mine, cum așteptam nerăbdătoare orice mesaj sau apel de la tine, doar să te aud cum mă întrebai cu voce blândă: ce faci? Te aveam trecut în telefon “Iubitul Meu”. Iubeam până și cuvintele astea când apăreau pe ecranul telefonului. Ce greu mă despărțeam de tine serile și cum așteptam să vină a doua zi să ne vedem iar, să te simt, să te iubesc, să mă iubești.
Te-am iubit, boule, cu sufletul, cu inima, cu toată ființa mea.Te-am vrut, boule, ca soț, ca tatăl copiilor, ca partener pentru tot restul vieții mele, pentru că da, sunt genul acela de fată care vrea pentru tot restul vieții și nu îi este frică să se căsătorească de teama divorțului, departe de mine și gândul de așa ceva. Și ca să înțelegi, să vezi că sunt femeie serioasă cu dorințe și gânduri serioase, simple, ca întemeiatul unei familii cu casă, copii și tot tacâmul, m-am zbătut și m-am luptat din toți rărunchii. Că, deh, tot spuneai tu că iubirea nu e așa, cu una, cu două, trebuie s-o cunoști bine pe ființa căreia te decizi să-i declari iubire. Și mi-ai declarat, frumos la început, magnific, fără romantisme siropoase, dar simplu și cu efect.
Însă odată masca scoasă, ai început cu declarații de care știi tu cel mai bine, mai ales când ești plin de nervi și de frustrări: cu vorbe colorate de tot felul. Mie, care nu știam decât casă, muncă, spălat, curat, gătit pentru bunăstarea “familiei” pe care o așteptam, și nu venea, și pentru armonia în cuplu. Și când certurile erau mai aprige “din vina mea” și plecai la mama cu bagajele tot “din vina mea”, urmând ca a doua zi sau noaptea târziu să te întorci (probabil realizai că nu poți fără fata de casă care se îngrijește de suflețelul și trupușorul tău cât poate ea de bine), tot eu îmi făceam procese de conștiință și mă încercau toate părerile de rău și îmi simțeam inima sfâșiată în bucăți. Și tot nu am văzut cât ești de agățat de trecut, cât de greu îți este să schimbi, să o iei de la capăt, și cât am încercat să te înțeleg. De-aș fi avut mintea cea de pe urmă… Dar nu e cazul sau momentul de regrete. Mi-ai dăruit fericirea de a fi mamă și pentru asta las toate așa, nu vreau războaie, lupte… E frumos să ai copii doriți de ambii părinți… era frumos în anul ăla…
Și tu? Cum a început pentru tine? Ce planuri de bătaie ai avut? Ai cucerit teritoriul, ți-ai construit grădina, dar ai uitat că florile trebuie udate cu apă proaspătă, nu cu mâl și noroi. Ai început să ceri, să pretinzi atenție, respect, supunere, ca la schimb să dai ce? Nicidecum aceleași lucruri, că doar tu ești Dumnezeul femeii, tu hotărăști când și ce se face, tu ai dreptul la replică și ultimul cuvânt. Ai uitat că o relație înseamnă doi, nu unul, că totul se construiește de comun acord și se tine cont și de părerea, simțirile, trăirile celuilalt. Când te-ai rătăcit așa, nici nu pot să îmi amintesc.
Dar acum îmi amintesc prima minciună, prima dezamăgire, cum ai început să pierzi din respectul meu, din încrederea mea, dar cu toate astea am rămas. Pentru că am sperat până nu demult că îți vei da seama și tu cât de frumos era odată și cum s-a stricat și de ce. Și am sperat că poate ai să încerci să repari răul ăsta cumva. Poate că ai încercat, dar nu am fost de acord cu “metodele tradiționale”: femeia trebuie să lase de la ea mai mereu, să tacă, să îndure o jignire, apoi două-trei, o palmă, apoi două-trei. Așa gândea și mama, și bunica, eu nu. Dar am îndurat de dragul iubirii, de dragul la ceea ce am simțit odată și de dragul și dorința unei familii frumoase.
Ne-am pierdut printre planurile și ambițiile tale, am uitat să mai trăim, să ne mai bucurăm de timpul nostru împreună. Vezi, nu dau vina doar pe tine, dar tu ești principala cauză ca eu am ajuns o femeie tristă mereu, deprimată, nefericită. Unde e fata aia plină de viață cu care te distrai și te plimbai de nebun nopți întregi, fata aia cu care ai mers la grătar la 3 dimineața în plină iarnă, doar voi doi? De ce nu ai știut să o păstrezi, să o apreciezi… poate astăzi era în continuare aici și ți-ar fi oferit aceeași iubire plină de adorație, și respectul, și încrederea…
Cred că știu acum… sufletul tău nu a fost niciodată aici. A rămas în trecut. Trecut pe care încă îl cauți și cine știe dacă nu îl și dorești. Iar cu asta nu pot să mă lupt. Eu rămân cu fericirea de a fi mamă, tu ai ales altceva. Am obosit să cerșesc iubire…
Gust post by Adriana D.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
