Am greșit, am căutat mereu comportamentul perfect pentru a trăi iubirea… te-am ales pe tine, cel din colțul sălii, care păreai mereu retras, trist uneori și la locul tău. Te-am ales pe tine în detrimentul tuturor celorlalți care erau dispuși să-mi pună necondiționat oricând lumea la picioare.
Păreai atât de perfect, un tată devotat, adorat de propriul copil și căutat mereu de prieteni care te lăudau mereu, dar nu și tu pe ei, tu doar îi foloseai (aveam să realizez asta mai târziu).
M-ai invitat la ceai, a fost surprinzător pentru mine să cunosc un bărbat care preferă ceaiul și nu cafeaua. Nu a fost ceai, dar a fost o plimbare plăcută cu mașina în noapte, lungă și plină de discuții de calitate. Ceaiul a fost și el, dar când ai fost răcit. M-ai bombardat cu întrebări personale, am fost așa impresionată încât am uitat de reacțiile mele naturale de a da peste nas bărbaților când sunt prea curioși despre viața mea personală. Da, chiar am uitat de mine într-o secundă și asta chiar din prima clipă!
M-ai îmbrățișat atât de cald la finalul plimbării încât nu-mi venea decât să mă ciupesc singură și să mă întreb “Ce naiba a fost asta? Mai există o astfel de îmbrățișare bărbătească pe lume?”
M-ai vrăjit din prima clipă, îmbrățișarea ta mi-a uns sufletul și m-a făcut să visez un weekend întreg cu tine. Am așteptat cu nerăbdare să vină ziua când am început să ne cunoaștem cu adevărat.
A fost magic, ai fost magic, dragul meu, ai fost atât de atent și de cald încât m-ai făcut să uit cu totul de limitele stricte pe care mi le-am impus în toți cei trei ani de la divorț. Cu tine am cedat, am vrut să cedez, mi-am dorit asta din prima clipă, ca niciodată.
Câteva luni de magie, care au trecut rapid și… magia s-a stins treptat, steagurile roșii de avertizare apăreau la tot pasul. Dar cum naiba să mai am eu ochi să le observ când eram cu totul dată peste cap. Eram prea prinsă de tine să mai pot observa lanțul narcisistic care se înfășura ca o lipitoare de sufletul meu și de inima mea. Prea bună și empatică, ți-a dăruit într-un timp foarte scurt toată afecțiunea și tot timpul din lume.
Am început să lupt cu stările mele de anxietate, de insecuritate, de incertitudine, fiindcă începuseși să dispari ore întregi, zile uneori, erai din ce în ce mai ocupat și mai obosit, mereu era copilul la tine, mereu erai plecat la muncă, dar nelipsit de la sală și de la interacțiunile cu partea feminină din sală. Nu mai meritam nici bună dimineața, nici noapte bună, nici te ador și nici mi-e dor, nici alinturi. Toate cuvintele frumoase începuseră să dispară din vocabularul tău. Au mai rămas câte un “hey” pe ici, pe colo, sau un “Ești bine?” atunci când simțeai că mă îndepărtez.
Nu am reușit să înțeleg nimic. Am încercat să-ți vorbesc, te-am rugat frumos să vorbim, dar nu ți-ai făcut timp. Am încercat să renunț la tine, te-am întrebat dacă vrei să renunț, dar, ce să vezi, nu m-ai lăsat să renunț! Te-am certat, te-am apostrofat și n-ai făcut decât să mă întrebi “te pierd?” și atât.
Nu ai vrut sau nu ai reușit să te exprimi nici într-un fel! Ai reușit într-un final să povestești unui neica nimeni că “m-ai avut”. Nici măcar nu am mai fost curioasă să știu ce așteptări ai avut atunci când ai povestit asta. Să primești laude, vreun trofeu sau așa ți-ai putut tu răzbuna orgoliul narcisistic fiindcă te-am blocat la contacte? Mă luptam să renunț la tine. Ar fi fost un argument bun, dar nu ai fost în stare să recunoști nimic.
Ne-am hârâit vreo cinci-șase luni fără să ajungem la nici un consens. Eu nu am înțeles nimic, nici tu nu cred că ai înțeles ceva, nu aveai cum! Mai erau doar vorbe fără rost, faptele lipseau cu desăvârșire. Am decis să te iert și să renunț la tine, definitiv, fiindcă nici scuzele și nici explicațiile nu mai putea șterge dezamăgirea provocată de tine.
Știu că am greșit eu, am greșit fiindcă te-am văzut ca fiind cine îmi doream eu să fii și am refuzat să văd cine erai cu adevărat!
Dar spre deosebire de tine, dragul meu, nu am regrete, o să-mi asum mereu alegerile, faptele, fricile, anxietățile și insecuritățile. O să le înfrunt și o să cresc mai puternică, așa cresc și înfloresc femeile. Tu, în schimb, o să rămâi trist și depresiv exact așa cum te-am găsit la ceai. Doar eu ți-am îndulcit ceaiul. Te vei întoarce în colțul tău, retras și neasumat, cu fricile și insecuritățile ascunse-n suflet pe vecie, pozând mereu în masculul afla care “nu iese cu oricine”.
Să-ți fie cu folos toată iubirea primită de la mine și încă mai sper că o să mă povestești frumos cândva.
Și să nu uiți niciodată, babe, că EU TE-AM ALES!
Cu drag, J
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
