Când ai doi copii mici în casă, unul de trei şi celălalt de patru ani, ţipetele şi zgomotele cele mai neaşteptate sunt ceva la ordinea zilei, oricât am încerca să ţinem sub control decibelii atât eu, cât şi consoarta. Totuşi, ţipătul care s-a auzit în după-amiaza zilei de joi a fost mai puternic decât multe altele şi părea că de data asta pluteşte pe culmile exasperării. Tocmai mă aşezasem pe canapea şi aşteptam binemeritata cafea, când ţipătul mi-a dat de înţeles că, dacă voiam cafea, trebuia să mi-o prepar singur. Nu eram foarte interesat de motivul ţipătului, dar cum aşa mi se părea că este politicos, am întrebat:
— Ce-au mai făcut de data asta, dragă?
O pauză, cât consoarta să-şi mai ia o doză bună de aer şi să aducă unele ajustări coardelor vocale.
— Nu ce-au mai făcut ei, ci ce ai făcut tu?
Cum situaţia se complica, am abandonat poziţia lenevind-culcat în aşteptare şi mi-am luat o figură preocupată, îndreptându-mă spre locul crimei. Crima se pare că avusese loc în debara, loc în care ţineam o mie şi unul de lucruri până aveam să câştig la loto şi să cumpăr o casă dotată cu un atelier de bricolaj corespunzător. Soţia din dotare stătea în uşa deschisă a debaralei şi privea crunt înăuntru:
— Ce-i asta? m-a întrebat ea scurt, când am ajuns destul de aproape.
Am privit şi eu curios peste umărul ei, dar nu am văzut decât ceea ce se vedea de obicei: câteva cutii în care cândva o să aranjez şuruburile şi piuliţele care acum erau înşirate ici şi colo, un pistol de lipit fără cablu, un aparat de măsură, câteva pânze de bomfaier ruginite, chei de 13-14 din crom-vanadiu, un furtun de la duşul din baie, un osciloscop cu tubul spart, trei condensatori, dintre care unul variabil, rezistenţe, siguranţe, mă rog, tot ce mai are nevoie omul prin casă.
Am dat din umeri nedumerit pentru că mi se părea că priveşte spre condensatorul variabil:
— Un condensator, ce să fie? şi am dat să îl iau în mână.
— Nu-l atinge! ţipă ea scurt, dar nu am ascultat-o pentru că îl atinsesem de nenumărate ori, fără să păţesc nimic, pe când condensatorul ăla încă mai era activ şi plin de volţi şi făcea parte din etajul final al unui radioemiţător pe care îl construisem pe vremuri, când eram radioamator.
— Nu ăla, preciză consoarta şi arătă mai mult din priviri spre furtunul de la duş. S-a mişcat şi mi-a făcut cu ochiul!
M-am tras puţin înapoi şi am privit-o mai bine. Era mai palidă ca de obicei şi în mod sigur era extenuată. În ultimul timp, din cauza unor termene presante la serviciu, mi-am luat destul de mult de lucru acasă şi le-am cam lăsat pe cele două mici bestii în seama ei. Începeam să regret, în fond, fiecare dintre noi are o limită şi se pare că a ei tocmai fusese atinsă, aşa că mi-am pus o mână pe umărul ei, când am prins cu coada ochiului o uşoară mişcare în debara. Şi nu era condensatorul, ci tocmai furtunul cu pricina.
— Uite! a ţipat iar soţia, de-a dreptul înspăimântată. Iar se mişcă!
De data asta, priveam fix spre furtun, aşa că am văzut fără nicio urmă de îndoială cum în capătul dinspre noi s-a deschis un ochi căprui, care ne-a privit scurt, apoi s-a închis iar.
— Ce mama dracului este asta? am răbufnit eu şi am luat un patent aflat la îndemână de pe unul dintre rafturi.
— Vorbeşte frumos, că te pot auzi copiii! m-a apostrofat consoarta grijulie ca întotdeauna la educaţia celor mici.
Cei mici erau undeva pe hol şi, ca de obicei, încercau să împartă ceva ce nu se putea împărţi, aşa că nu grija lor o purtam, ci pe a drăciei din debara care ne spiona. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că, poate, în transă, am făcut vreun montaj din revista Tehnium, de care nu mai ştiam, dar era puţin probabil să fi ajuns atât de uituc peste noapte. Din holul apartamentului, ţipetele erau acum însoţite de lătrăturile micului terrier, care probabil că îşi cerea şi el vehement partea din ceea ce încercau să împartă copiii, fapt care mă împiedica să mă concentrez ca lumea.
Oricum, nu aveam timp de ei pentru că trebuia să demonstrez lumii că eu sunt masculul alfa, aşa că am împins uşor furtunul cu patentul. Ochiul s-a deschis iar şi m-a privit încruntat. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama că privirea era încruntată, din moment ce lipsea o frunte pe care să apară cutele corespunzătoare, dar am priceput asta suficient de repede încât să retrag precaut patentul.
Sub ochi a apărut ceva care părea o guşă neagră şi abia când a început să vorbească mi-am dat seama că era un difuzor.
Ochiul s-a făcut un pic mai mare, apoi şi-a dres vocea şi a spus:
— Eu sunt Gică!
Sunt sigur că Napoleon, Cezar sau Alexandru cel Mare s-ar fi descurcat mai bine ca mine, dar eu am putut doar să zic:
— Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Matei, iar ea e Dina, soţia mea.
— Ştiu, a spus drăcia din faţa noastră. Mi-au fost implementate toate datele despre voi înainte de a fi adus aici. Bănuiesc că aţi luat la cunoştinţă despre Ordonanţa de Urgenţă prin care se distribuie fiecărei familii câte un Ghid Individual Complet Autonom, pe scurt câte un GICĂ.
Văzându-ne cam nedumeriţi, adăugă:
— S-a publicat alaltăieri în Monitorul Oficial şi de vreo săptămână numai despre asta se vorbeşte la televizor. Aveţi un noroc teribil: prin tragere la sorţi, aţi fost aleşi să fiţi una dintre primele familii monitorizate.
Ziare nu mai citeam de mult, iar la televizor parcă auzisem eu ceva, dar când ai doi copii mici în casă care tocmai au învăţat cum se umblă cu telecomanda, e cam greu să mai vezi vreo ştire, atâta vreme cât nu se transmite pe canalele de desene animate. Ceva vag auzisem şi pe la serviciu, că după adoptarea ACTA şi a legalizării urmăririi şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a conexiunilor de internet se va trece la pasul următor, dar nu îmi imaginam că voi fi urmărit de furtunuri de duş.
Am văzut o uşoară mişcare sub furtun şi o pereche de şenile îşi făcu apariţia până la picioarele noastre, astfel că am observat că sub ceea ce părea a fi un furtun era şi un corp asemănător unui tanc de jucărie teleghidat. Proastă alegere, mi-am spus, dar nu am avut când să aprofundez ideea.
— Îmi daţi voie, vă rog? spuse mica arătare şi se strecură printre noi. Am fost plasat ieri, aici, de o echipă de intervenţie, dar acum va trebui să fac un mic tur pentru a mă obişnui cu apartamentul, apoi voi fi în permanenţă gata să vă acord tot sprijinul pentru a vă ajuta să vă comportaţi aşa cum ar trebui să o facă nişte cetăţeni model ca dumneavoastră şi pentru a înregistra tot ce se întâmplă în această locuinţă.
„Să mori tu!“, mi-am spus eu, văzându-l că se îndreaptă spre holul unde cei doi copii încă se mai ciondăneau în surdină.
Am privit lung spre consoarta mea şi amândoi am ridicat din umeri, aşteptând desfăşurarea evenimentelor, care era oarecum previzibilă.
Nu a trecut un minut, că din hol s-a auzit un ţipăt de bucurie:
— Uraaa! Ne-ai cumpărat încă un tanc teleghidat! a strigat plin de încântare băieţelul mai mare. Acum trei luni le cumpărasem unul adevărat, care a rezistat numai vreo trei zile, şi asta pentru că în primele două m-am jucat mai mult eu cu el.
— E al meu! a ţipat peltic cel mic şi eu am încercat să îmi imaginez scena.
Mezinul era cel mai mic, dar era mai îndesat, mai încăpăţânat şi pare-se că un pic mai motivat, pentru că în mai puţin de un minut a apărut în uşă triumfător, târând un capăt de furtun după el, urmat de cel mare, care ţinea într-o mână o şenilă, iar în cealaltă ce mai rămăsese din corpul bietului Gică. Erau secondaţi de micul terrier, care părea puţin abătut pentru că din toată tărăşenia el se alesese doar cu difuzorul. Oricum, îl ţinea bine şi nu părea dispus să se despartă de el.
— Binecuvântate fie animalele şi copiii, spuse sec nevastă-mea şi plecă să aducă coşul de gunoi.
Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
