Dacă m-aţi întreba ce-mi lipseşte în primul rând când omul drag nu-mi este aproape n-aş şti să vă răspund! Mâinile lui? Ochii? Sufletul cu care mă vrăjeşte? Dar cine este el? Câte mări şi ţări a străbătut şi a venit la mine?
Dacă m-aţi întreba ce ştiu despre mine, cine sînt eu, de ce nu-mi găsesc liniştea, v-aş spune că nu ştiu nimic, v-aş spune că în această zi deschid fereastra într-un oraş din România pentru a recompune o zi comună, ca un baston cu mâner de fildeş pentru o doamnă de modă veche.
România de pe strada mea are un parfum din anii ’30, cu bărbaţi rătăcind în zori prin crâşme sordid-europene, cu adolescenţi îmbătrîniţi de singurătate şi dor de părinţi…
România de pe strada mea e încătuşată în trecut, aşteptînd căderea nopţii, pentru că, vedeţi dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit, orice minciună poate părea adevăr, orice absenţă se îndulceşte şi devine uşoară…
Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să fie o povestire scurtă, dar plină de consistenţă şi savoare, scrisă de Cehov. Mi-ar fi plăcut ca în fiecare dimineaţă să aud foşnetul unei file arcuindu-se peste şalul bunicii pe care îl păstrez în dulap. Franjurii mi-ar fi căzut unul câte unul peste faţă, peste mâini, mi-ar fi amintit că sunt un biet Pescăruş rănit.
Era bine să aud că sunt iubită, însă iubirea toată să încapă în cuvinte puţine, în vorbe cărnoase, pline de har. Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să fie o veveriţă privită prin fereastra unui azil în care bătrânii se încălzesc în jurul sobelor de teracotă albă. Dacă aş fi fost o veveriţă, nu aş fi ştiut să scriu, aş fi făcut cu ochii şi lăbuţele doar virgule mici în care aş fi închis soarele dimineţilor speriate de primăvară.
Îmi plac adevărurile mari spuse rostuit în fraze scurte. Căutam mereu o dragoste ca o flacără, care să nu fi fost spusă de nici un scriitor talentat. Îmi căutam dragostea rătăcită în punctul pe care refuzam să-l aşez la lumina lămpii, unde se agaţă fluturii, prietenii mei neobosiţi din noapte.
Oricum, nu abdic. În jurul meu savanţii folosesc multe cuvinte pentru scopuri absurde. A fost o vreme în care obişnuiam să scriu scrisori de dragoste. Neexistând niciun destinar aşezam scrisorile în sertare, le lăsam acolo uitate, abandonând parcă o parte din viaţa mea. Cu timpul, răvaşele se iveau de peste tot, din rafturile cu haine, dintre paginile cărţilor, dând vieţii mele mediocre o aură ușor ieşită din comun. Culmea ar fi fost să-mi scriu şi răspunsurile, dar, vedeţi dumneavoastră, nebunia nu m-a atins niciodată într-atat încât să mă salveze! Nebunia îmi lăsase totuși acel dram de luciditate, capabil să distrugă şi cel mai inocent suflet.
Da, trebuia, trebuia să încep să rup din scrisori! Cineva cu picioarele pe pământ (cum le place oamenilor speriaţi de ei înşişi să-şi spună) mi-a explicat că viaţa mea e cam boemă şi că prea multă risipă de suflet nu aduce nimic bun. Astăzi ştiu că destinarul există, ştiu că i-aş putea trimite mii de scrisori de dragoste.
Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor.
Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie- vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce pierdem de când nu mai citim
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.