Aveam 20 de ani când l-am cunoscut. Ne-am întâlnit în aulă. Eu, studentă în al doilea an, el, noul nostru profesor de istorie. Eu, cu fluturi în cap… el, serios, sobru şi… divorţat. La început, l-am privit cu circumspecţie. Voia să pară mai în vârstă decât era în realitate (35 de ani), poate ca să inspire mai mult respect. Îşi reţinea zâmbetul, însă nu ştia cum să-şi cenzureze privirea. Care, întâmplător sau nu, se îndrepta tot mai des și cu sclipiri tot mai vii înspre banca din al doilea rând unde stăteam. Iar eu începusem să fiu mai atentă la vocea lui – gravă, dar plăcută, cu inflexiuni moi -, la înălțimea lui – nu era cu mult mai înalt decât mine -, şi de câte ori se întorcea cu faţa către clasă simţeam o emoţie care agita încetișor fluturii care coborâseră din cap în stomac…
Îmi aduc aminte că în acel an toate orele au decurs cam la fel. Doar jocul din priviri devenise parcă mai intens. Începusem să-i răspund şi eu cu un amestec de îndrăzneală şi fâstâceală, căci nu ştiam pe atunci nici să-mi controlez roşeaţa din obraji şi nici să mimez, ca o femeie experimentată, indiferenţa. Ce să vă mai spun, mai-mai să nu-mi iau examenele cu el! Mi-era rușine, dar era tot ce puteam face… La toate celelalte materii, mergea strună, la istorie… nu mă puteam aduna.
Apoi am intrat în vacanța de vară… Deși în jurul meu era veselie și aventură, mie îmi lipseau vocea lui, privirile lui, cu care eu brodam de zor un mugure de iubire. Și gândurile mele timide, dar puternice, cred că l-au adus în calea mea. Ne-am întâlnit undeva, în afara oraşului. Eu eram cu un grup de prieteni din liceu, niciunul coleg de facultate, el era singur.
Am fost atât de surprinsă să-l întâlnesc acolo încât aproape muțisem. Îmi făcusem despre el o altfel de imagine – un bărbat inabordabil, greu de scos cu nasul din cărţi, greu de urnit din biblioteca facultăţii – și iată-l laolată cu oameni de toate vârstele, animaţi de adrenalină, pregătiţi de astfel de experienţe îndrăznețe. Nu l-aş fi crezut capabil! Of, pe unde oare zburda intuiţia mea?
M-a văzut şi el, ne-am salutat, și eu, și el vizibil încălziți de surpriza întâlnirii sau poate de iminența zborului?… A analizat scurt grupul în care eram și, nerecunoscând pe nimeni, dintr-odată s-a relaxat şi mi-a făcut amical cu mâna. Ne-am apropiat firesc şi am început să discutăm despre coincidenţa de a ne întâlni aici, despre pasiunea noastră comună, despre şcoală. Mi-a spus, mi s-a părut a fi uşurat, că la anul nu ne va mai fi profesor (ulterior am aflat că la cererea lui expresă) şi, zâmbind, a mai adăugat că poate cu alt profesor voi reuși o notă mai bună…
Şi atunci, nu ştiu nici acum de unde, mi-am adunat curajul, cu tâmplele zvâcnind de efortul de-a înăbuși emoția, i-am spus dintr-o răsuflare că a notele proaste au fost din cauză că eu trăiam o altfel de istorie la orele lui. Şi ăsta a fost începutul… A rămas cu grupul nostru. Îmbrăcat sport, cu părul tuns scurt şi proaspăt bărbierit, părea doar cu câţiva ani mai mare decât noi. L-am prezentat ca fiind fratele unei prietene…
…
Simt o mână pe umăr în timp ce scriu…
– Hei, nu mai trage cu ochiul!
Citisem aici ceva și tocmai mi se confirmase că ești ceea ce dăruiești…
– Îmi strici surpriza, pleacă!… şi l-am alungat blând, cu mâna, nu înainte ca el să apuce să-mi sărute adâncitura mică de la ceafă…
Nu știu ce-mi va face el cadou la aniversarea celor zece ani de la căsătorie, dar eu am ales să facem același lucru ca în ziua în care ne-am cunoscut cu adevărat. 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
