În capătul unui hol, deschiderea unei uși ne-a adus față în față. Aproape că ne-am lovit frunțile, în timp ce eu aveam toți nervii din lume și îl înjuram în gând. A zis ceva în italiană și nu am înțeles nimic. Acum însă știu că puteam să țip la el în română, nu ar fi înțeles nimic nici el.
După două săptămâni stăteam în fața lui.
Andrea (da, da, cu un singur E la italieni este nume de bărbat) mă privea rușinat la început și își întorcea imediat privirea atunci când simțea că îl văd. Apoi m-a mutat în dreapta lui.
Atât de aproape, încât să îi simt respirația, să îi aud vocea, să îi simt parfumul, să îi văd mâinile cum i se agită pe sub birou. Nici nu ne vorbeam. Ne evitam chiar, dându-ne seama că nu ne putem abține de la gesturi și priviri profunde.
Nu trebuia să mai știe nimeni. Dar știam noi, știam asta separat, fiecare pentru el.
Singurul italian care nu bea niciodată cafea și care nu avea atitudinea agasantă care îi caracterizează pe mulți. Singurul italian de care puteam să mă îndrăgostesc.
Ne-am trăit iubirea printre numere și hârtii, printre cuvinte pronunțate greșit în italiană și engleză. O trăiam prin camere de hotel reci și cu același view către diminețile în care plecam separat, ca să ne întâlnim mai apoi în același birou.
Râdea în timp ce își făcea țigările din foi, iar eu îi spuneam încrezută singurul cuvânt pe care îl învățasem în italiana „amore mio”. El nu vorbea română deloc.
Noaptea întreagă nu ne ajungea, așa încât mă întrebăm dacă în limba lui asta înseamnă „dolce vita”. Când am avut curaj să îl întreb asta, mi-a răspuns hotărât
– You are a sweet disaster.
Ne ziceam de fiecare dată că asta ar fi ultima. Și era… Ultima până la următoarea.
Adormea în timp ce ne uitam la filme și se trezea la miezul nopții să fumeze. Era morocănos dimineața și foarte imatur pentru ai lui 30 de ani.
Nu știam prea multe despre el, nici el despre mine. Noi știam multe despre noi împreună.
Povestea nu s-a putut încheia decât atunci când el a plecat. Atunci când eu l-am lăsat să plece, fiind sigură că asta e doar o pasiune care trece și că pentru un bărbat ca el, care își face în tihnă țigări de foi, ar fi prea mult să-mi înțeleagă visele.
N-am deschis împreună prosecco și nici nu am stat să numărăm genți în fața vitrinei de la Guess, dar am învățat de la el cum se fierb corect pastele și cum te poți îmbăta cu sambuca, shot după shot.
Eu italiană știu, el română n-a mai învățat!
Au trecut de atunci aproape trei ani, trei ani de când îl văd doar în poze. Îmi scrie că ar vrea să încercam acum.
El nu știe că între timp eu am învățat să fac paste și că cea care a fost un „dulce dezastru” e acum „Bolnavă de dor”.
El nu știe că eu nu mă mai îmbat cu sambuca.
Nu ştie nici că uneori îmi este dor de el, nu știe, pentru că nu i-am spus asta niciodată.
Cuvântul „dor” nu are traducere directă în italiană.
„Mi manchi” mi se pare total irelevant.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
