E dimineață. Soarele mă pleznește prin geam peste față și îmi aduce aminte că azi e o zi importantă. Trebuie să mă avânt în zi cu determinare și mult curaj. Pentru că azi e ziua în care îi voi spune că îl părăsesc. De mâine fiecare va trebui să-și croiască un alt drum, total paralel și de neintersectat. Cel puțin atât am învățat la mate, că două linii paralele nu se vor intersecta niciodată.
Eu sunt prea bună pentru el, iar el nu se va ridica niciodată la înălțimea așteptărilor mele. Așa am fost educată, să-mi doresc mereu mai mult și mai bine. Așa că, acestea fiind gândite, trebuie să iau taurul de coarne și să fac pasul schimbării mele spre mai bine. Știu că va fi greu, știu că va suferi enorm, știu că mă adoră și mă iubește imens. Doar mi-o spune în fiecare zi. În felul lui atât de mieros și lipicios, încât îmi provoacă greață doar gândindu-mă la pupicurile lui care îi acompaniază mereu cuvintele de alint.
Dar de azi, gata cu iubirea în exces. Inevitabilul se va produce. Îl voi anunța cu mare tact și finețe, așa cum doar eu știu să o fac, că nu-l mai vreau. Cu siguranță va vărsa multe lacrimi, dar eu trebuie să fiu tare. Doar sunt o femeie puternică.
Intru sub duș să-mi spăl trupul care miroase a noapte, apoi încep să mă machiez. Aleg un gri pentru pleoape, puțin fond de ten, o pată de culoare roz pe-obraji, să par îmbujorată, îmi pun rimel pe gene, pentru un efect romantic, și puțin luciu pe buze, să pară mai senzuale. Și sunt gata. Mă privesc în oglindă, îmi place ce văd. Dar ce fac? Arătând în halul ăsta, când mă va vedea atât de frumoasă, îi va fi și mai greu să accepte despărțirea. Nu pot învârti cuțitul în rană. Nu pot fi atât de sadică. Smucesc rapid două rotocoale de demachiat și-mi șterg urgent culoarea și luciul de pe față. Trebuie să par afectată, și distrusă, și urâtă. Părul mi-l leg la spate, într-un coc zburlit. Tot pentru o pronunțare și-o accentuare a urâțeniei și a suferinței mele.
Sursă foto: tumblr.com
Acestea fiind făcute, mă îndrept spre dulapul cu haine. Îmi aleg blugii care-i plac lui atât de mult, în care zice că am un funduleț obraznic. Și-mi iau pe mine o bluza care-mi scoate în evidență bustul provocator. Dar îmi dau seama repede că nu acesta e efectul pe care mi-l doresc în această zi a despărțirii. Azi trebuie să fiu hidoasă și deloc atrăgătoare. Doar știu atât de bine cât de mult contează imaginea, modul în care îi voi spune, atitudinea pe care o voi avea atunci când va afla decizia mea de neînduplecat. E o adevărată artă a manipulării, pe care noi, femeile, știm s-o manevrăm atât de bine.
Așa că îmi aleg niște pantaloni în care fundul meu se pierde, cu tot cu formele lui rotunjoare, îmi pun o bluza lălâie, în care parcă nici nu am sâni și nici talie. Gata. Sunt pe deplin pregătită pentru marea despărțire. La prânz trebuie să apară. Mai sunt câteva minute.
Telefonul îmi zbârnâie a mesaj. Este de la el. Citesc fiecare cuvânt: „Scuze, azi nu voi veni la prânz, nici mâine și niciodată. Vreau să ne despărțim. Iubesc pe altcineva. Totuși, diseară la șase voi veni să vorbim, ca doi oameni maturi ce suntem. Îmi pare rău, dar știu că nu sunt destul de bun pentru tine. Pentru cealaltă femeie sunt.”
Rămân în picioare cu telefonul în mână. Citesc o dată și încă o dată, și încă de vreo cinci ori.
Sunt contrariată și-nlemnită. Trebuie să fac ceva. E vital să fac ceva. Îmi sun coafeza. Am nevoie urgent de niște bucle. Lacrimile le am în mine. Atitudinea sper să o rezolv până la șase.
Sunt urâtă.
Guest post by Monica Bologa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
