Nu sunt perfectă, dar ce o fi aia perfecţiune?! Dau rateuri ca om, ca femeie, ca mamă… Nu sunt ce se aşteaptă alţii să fiu. Nu sunt nici măcar ce mă aştept eu să fiu! Dar cine stabileşte aceste ştachete? Cine îmi fixează mie standarde şi îmi ţine evidenţa greşelilor? Oare nu tocmai eu?
Îmi aduc aminte de un episod petrecut pe vremea când Eva avea 5-6 ani. Plecaserăm cu toţii (încă se mai putea pe atunci!) să petrecem un week-end la munte. Pe drum am oprit la o benzinărie şi cât se alimenta maşina, noi – ca de obicei – am intrat să ne facem ritualul de vizitare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi întreb copiii dacă au nevoie la WC, supraveghez dacă s-au spălat pe mâini, îi mai îmbii cu ceva de ronţăit, ei îmi tot vin cu prostioare să le cumpăr, eu le zic NU… acesta e „ritualul”. În ziua aceea ochii Evei au căzut pe un animăluţ de pluş care (culmea!) îmi căzuse şi mie cu tronc de cum l-am văzut! Aşa că, în secunda în care m-a întrebat dacă pot să i-l cumpăr, am spus un neaşteptat DA – de am clătinat din temelii „ritualul” nostru. Mircea a ridicat mirat din sprâncene, copiii ceilalţi au venit să vadă şi ei curioşi ce a provocat minunea de a obţine un DA aşa de uşor şi am plecat cu o nouă pufoşenie spre destinaţie.
Eva era acum copilul exemplar! Nu tu mofturi, nu tu proteste, niciun norişor nu îi întuneca albastrul ochilor! Vorbea cu pufoşenia, îi dăduse şi un nume, îl strângea la piept – era FERICIREA întruchipată! Când am ajuns la pensiunea unde aveam să stăm două nopţi, ne apare brusc în cale un căpuşor creţ de copil. Ochii lui erau aţintiţi pe pufoşenie şi urmărea hipnotic orice mişcare a Evei. Era o fetiţă mai mică decât Eva mea, dar nu cu mult. Copil alintat şi iubit de părinţi, a făcut ce ar fi făcut poate oricine: a întins mâna spre jucărie şi, din toţi rărunchii, a început să strige că o vrea. Părinţii ei au venit repede să vadă ce s-a întâmplat, noi ne-a oprit locului să vedem şi noi urmarea. Eva, intuind ce urma, şi-a strâns jucăria la piept, cu toate simţurile la pândă, iar strânsoarea devenea tot mai fermă cu fiecare răcnet al copilului. Părinţii fetiţei încercau să-i explice că e a Evei, noi îi spuneam Evei să i-o dea şi ei un pic. Jale de ambele părţi! Ne-am cazat, ne-am cărat bagajele, dar isteria încă nu se potolise. Atunci am convins-o pe Eva să se joace cu fetiţa şi „să împartă” jucăria. „De ce?” – a venit prompt întrebarea ei. „Pentru că plânge şi aşa e frumos – să vă jucaţi împreună!” – am scos eu la repezeală o explicaţie. Am urmărit-o cu s-a dus împotriva voinţei ei, cum a întins pufoşenia spre fetiţă, care, cu un gest de victorie, a înşfăcat-o şi a fugit în camera ei, închizând uşa după ea. Eva, complet debusolată şi nefericită, a fugit să îi explice cum e cu joaca în doi, dar cealaltă fetiţă nici nu voia să o asculte! Atunci s-a pus Eva mea pe plâns – un plâns din ăla zguduit, cu sughiţuri şi lacrimi cât pumnul! Şi, între două rafale, mi-a spus „Nu înţeleg, mamă! Tu mama cui eşti?! De ce ai mai multă grijă de copilul acela, decât de mine, fata ta?”…
Tot universul meu s-a clătinat! Tot ce ştiam, toată armonia şi echilibrul s-au răsturnat! Logica inimii nu bătea cu altă logică! Atunci mi-am amintit o zicală pe care mi-a tot fluturat-o pe sub nas un coleg mai dur: „Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama ta!”. Nu înţelesesem niciodată acest principiu, dar acum totul mi se părea extrem de clar! Există limite peste care nu poate poate trece nici măcar un copil creţ cu lacrimile lui cu tot! Fireşte că vreau linişte! Fireşte că vreau armonie! Dar, dacă nu se poate, de ce aş accepta ca Eva să plângă?! Dacă din doi copii unul trebuie să plângă, atunci acela nu va fi copilul meu! Sună egoist? Da! Atunci înseamnă că în fişa postului de mamă intră şi puţin egoism!
M-am dus la acea fetiţă. Am încercat şi eu să-i explic cum e cu joaca în doi şi cu împărţitul jucăriilor. Nu mi-a ieşit, cum nu i-a ieşit nici mamei ei! Atunci i-am spus clar şi apăsat că acea jucărie e a Evei şi că dacă va dori să se joace cu ea, atunci se va juca şi cu pufoşenia. Dacă nu, atunci nu are încotro şi trebuie să i-o returneze fetei mele. Copilul nici nu voia să audă aşa ceva, aşa că, spre imensa lui supărare, a văzut cum mama i-o smulge din braţe şi mi-o dă mie. Au reînceput istericalele, dar de partea cealaltă a baricadei, nu de partea mea. Eva, însă, ştergându-şi lacrimile, s-a uitat la mine ca la un erou! Îi returnasem comoara sufletului ei! După un sfert de oră ţipetele s-au mai potolit şi numai ce o văd pe acea fetiţă cum se apropie de Eva, care a primit-o în jocul ei şi chiar i-a dat să ţină în braţe pufoşenia. S-au jucat toată seara împreună, spre marea noastră linişte!
Am fost dură? Am făcut un copil să plângă? Am ţinut cu Eva în detrimentul altui copil? Am stricat armonia universală? Uneori e nevoie de acţiuni care pot crea, la început, suferinţă. Uneori trebuie să fii părtinitor. Uneori trebuie să alegi o tabără sau alta. Eu am ales să nu mai plângă Eva, ştiind că cealaltă fetiţă urma să plângă. Existau şanse ca ele să nu se joace împreună. Era şi probabilitatea ca acel copil să plângă tot week-end-ul. Dar, iată că totul s-a terminat cu bine. Cu toţii ne-am trăit şi ne-am învăţat propriile lecţii. Eu mi-am văzut umbra egoismului şi am îmbrăţişat un principiu pe care nu credeam că-l voi aplica vreodată! Nu mi-am propus să fiu un erou în ochii Evei, după cum nu mi-am propus nici să fiu laşă! Am ales cu inima de mamă şi mi-am protejat puiul cum am ştiut mai bine. Îmi pare cumva rău? Nu! Aş face altfel altă dată? Nu! Înseamnă că am ales bine! Înseamnă că şi umbrele noastre sunt bune la ceva, nu?
Pe Adriana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
