„Eu nu sunt din lumea aceasta”, spune ea și își trece degetele prin părul ei cârlionțat. „Nu, nu-s de aici. Undeva, demult, sunt sigură că am fost o contesă, aveam cel mai frumos castel: sufletul meu. Și în el nu intra oricine, îți trebuia invitație specială. Ca să câștigi dreptul de a fi acolo, în sala cea mare placată cu marmură albastră, aveai nevoie să dovedești că nu ești sărac, că poți oferi și tu, ca invitat, măcar o cămăruță frumos îngrijită, în care să poți găzdui alte suflete. Și totuși, trăiesc într-o lume pe care parcă nu o cunosc, nu mi se potrivește deloc, aș vrea să plec de aici, să mă transform în ceva și să caut un alt tărâm. Îmi doresc să iubesc și să știu că sunt iubită. Îmi doresc să scriu, să merg la serate și să întâlnesc domni galanți cu priviri ce-ți pătrund în suflet, să cânt la pian și să plutesc”.
Avea ochii strălucitori când spunea asta, în păr îi bătea vântul și în acel apus de soare parcă o vedeam cum stă la pian, cum cântă din Chopin și afară ninge ca în poveștile rusești. În cameră să miroase a ceai și a cafea și ea să cânte nefiresc de trist. Nu, probabil că nu-i de pe lumea asta, dar acum e aici. Poate că e rătăcită, poate că a făcut un păcat și zeii au alungat-o din lumea ei perfectă cu zăpadă și inocență, aici, în lumea asta plină de praf, de minciună, de fals. Dar acum e aici…
Se uită pierdută uneori la mașini și îi dau lacrimile când se joacă cu cățelușii. Și râde atât de frumos de parcă râsul ei ar fi cheia pentru a deschide toate ușile încuiate ale altor suflete. Nu cere imposibilul, ce-i așa greu să o înțelegi și să crezi în ea? Își dorește o poveste, a ei, scrisă din mii de cuvinte povestite în șoaptă, ca și când lumea ar trebui să-i păstreze secretele ei scrise cu litere mici pe o pagină de hârtie. Nu cere decât iubire inocentă, caldă, adusă pe aripi de un Pegas alb însoțit de un Inorog. Nu cere decât să-i șoptești lucruri pe care ai vrea să i le strigi atât de tare, încât lumea să se cutremure. Dar pentru ea e destul să i le spui în tăcere, știe să te citească. Te poate face și pe tine, cel necredincios în oameni și în suflete curate, să te simți vinovat că nu o crezi. Îi bate soarele în păr, uneori și Luna, și mi se pare că toată lumina acestei lumi strâmbe se adună în părul ei catifelat pe care aș vrea să-l mângâii , să îi simt aroma, dar nu pot eu concura cu vântul și cu gândurile ei.
Ea nu-i din lumea aceasta, mi-e tot mai clar când o ascult cum își trăiește povestea vieții sale din lumea această neînțeleasă de ea, tot mai greu de suportat și de mine. Cu degetele încearcă să deseneze ceva pe cer, nu înțeleg ce este, dar nu am curaj să o întreb, așa cum nu am curaj să o întreb dacă e vis sau coșmar al vieții mele. Zâmbește, aș vrea să pot opri clipa în loc, să rămână ca o fotografie veche, de la începutul secolului, în care un zâmbet ține o eternitate. „Eu nu sunt din lumea aceasta” e ca un țipăt, ca o negație, încerc să o conving că acum e aici, că timpul trecut e ca zăpada ce se topește, că acel fulg ce cade la început de iarnă, un stegar ce anunță albul iernii de peste o vreme. Iubește frigul, ceața, iubește tot și caută iubire. Iubirea pe care ea o înțelege diferit de mine, de noi. Iubirea în care poți privi nu un trandafir, ci petalele lui, în care copacii, pentru ea, sunt frumoși și fără frunze. Ea nu-i de pe această lume, o cred acum când, odată cu toamna, se întoarce în lumea ei, atât de departe de lumea mea…
„Eu nu sunt din lumea aceasta” și înțeleg că, de fapt, nu ea, ci eu sunt de partea greșită a oglinzii… Ea nu-i din lumea aceasta pentru că, dacă ar fi, atunci aș înțelege ce înseamnă fericirea.
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
