Astăzi o să închid uși. Uși pe care le-am lăsat întredeschise în speranța că va intra într-o zi multașteptată acel ceva salvator, izbăvitor. Iar prin ușile întredeschise se intră liber, nestingherit. Și mă pomenesc la un moment că toate au năvălit abundent: bune și nu prea, necesare și superflue, sincere și meschine, salvatoare și devastatoare. Și nu știu pe care să le primesc și pe care să le resping, pentru că aparența e atractivă și măgulitoare, iar esența se deconspiră abia când le-am îmbrățișat cu toată ființa. Le-am lăsat să pătrundă astfel încât au devenit parte din mine și mult prea dureros de scos de acolo.
Și acum privesc la cămara în care am ostenit cu migala unui giuvaiergiu pentru fiecare detaliu. Am adăpostit oameni din lumea asta mare. Unii au lăsat lacrimi, vânătăi, răni sângerânde, alții – omenie, frumusețe, iubire. Au lăsat ce au putut.
Pe unii am încercat să-i salvezi. Alții au încercat să mă salveze. O altă parte au încercat să se salveze pe sine, strivindu-mă pe mine. Le-am simțit pe toate cu fiecare fibră. Le-am trăit pe toate. Trebuia să le trăiesc, nimeni nu putea să o facă în locul meu. Am înțeles că nimeni nu poate salva pe nimeni. Că abia ne mai putem salva pe noi înșine. Dar că avem datoria să încercăm, de fiecare dată, să facem asta pentru cel de lângă noi.
©Cristina Cornilă (uși Maroc)
Vă las să plecați oricând, decid cât vreau să rămâneți, aleg modul în care să fiți prezenți în viața mea. Aleg liberatatea și vă las libertatea. Nu cereți de la mine ceea ce nu vă pot da. Hai să ne bucurăm unii de alții fără așteptări. Așteptările nasc deziluzii. Eu nu sunt reprezentarea din mintea voastră, eu sunt cea care sunt. M-ați rănit, am iertat împărătește, imediat, nu pot altfel. Dar nu mă întorc acolo unde m-a durut mai mult decât m-am bucurat. Nu permit să fiu înlănțuită, nici nu mă încătușez de bunăvoie, oricât de aurite ar fi lanțurile. Eu am doar clipa, eu curg ca o apă, nu mă agăț de oameni, locuri, sentimente. Am dorințe, vise, speranțe, dar nu le transform în obsesii. Deci le ajustez, le modific, renunț la unele în timpul călătoriei. Ieri am fost una, azi sunt alta. Eu nu rămân în povestea care mă plictisește, în care nu mai am ce descoperi, în care nu-mi găsesc niciun rol potrivit. Caut povestea în care să mă simt întreagă, să stau în picioare, în care să fiu reală și umană. Eu nu cerșesc iubire, eu dăruiesc iubire.
Totuși vine o zi în care zăvorăști uși, tragi obloane; fără ură, fără resentimente. Uși pe care n-ar trebui să le redeschizi vreodată.
Astăzi o să închid uși cu strângere de inimă, cu nod în gât. Iar mâine o să ies în plin soare, inima se va umple de bucurie, ochii se vor lumina. Sunt vie!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
