Un fresh de portocale în fața mea, un ceai cu multă lămâie în fața ei. O scrumieră între noi. Vreme numai bună de stat la taclale. Terasa e aproape goală. Nu mai vorbiserăm de mult între patru ochi, mereu se mai găsea cel puțin o pereche de ochi pe lângă noi și chiar mă bucuram că mai putem vorbi și noi, ca între fete. Trăncănim un timp pe diverse teme. Apoi, brusc devine serioasă, se uită in jur, și începe să vorbească pe un ton ușor mai scăzut…
Nu mai sunt femeie. De mai bine de doi ani, sexul a ieșit definitiv din viața mea. O afecțiune, n-am s-o numesc, nu-mi place cum sună, despre care nu știu nici măcar medicii dacă mă va ucide sau nu, între noi fie vorba, eu sper că nu, m-a scos fara drept de apel din rândul femeilor. Te întrebi cum de mai sunt cu L. (soțul ei)? Nici eu nu știu. Cred că mă iubește chiar și dincolo de ceea ce însemn fără sex. Și asta îmi dă putere să zâmbesc mereu. Nu știu și nici nu vreau să știu cum își rezolvă problemele… Deci sărim peste asta, nu vreau să-mi pun întrebări. Sunt mulțumită că încă nu s-au deteriorat sentimentele dintre noi.
Nu mai dormim împreună, ar fi prea mult pentru el. Dar viața noastră decurge la fel ca înainte, nimeni nu bănuiește nimic, el nu se plânge, a înțeles cât s-a putut înțelege din situația asta și a acceptat. Tacit. Nu mai vorbim de mult despre asta, nici aluzii sau glume cu tentă sexuală nu mai facem. Recunosc că, de multe ori, simt nevoia de a mă cuibari în brațele lui, dar n-o fac, ca să nu fiu nevoită să spun „știi că nu se poate”.
Uneori adorm plângând, cu perna în brațe, după ce ne-am spus noapte bună și fiecare merge în camera lui. Dar mă trezesc întotdeauna zâmbind la gândul că îl văd și îl aștept cu cafeaua făcută când se trezește. Zâmbind, îmi spune și el înainte să ne bem cafeaua, „neața, iubita”, însoțit de sărutul scurt pe care îl păstrăm ca pe un ritual de când ne-am cunoscut. Atât ne-a rămas.
Când i-am spus prima dată despre schimbarea majoră din viața mea, mă așteptam să… orice. Pentru că atunci nu a spus nimic, în afară de faptul că trebuie să mergem și la un alt medic, nu știam ce să cred. Nici ce va urma.
Am fost nu la un medic, la mai mulți, toți au scăldat-o, „o afecțiune foarte rară, nu s-au făcut studii prea multe fiind atât de rară, proces ireversibil etc.” Alții au ridicat din umeri: „e o afecțiune la granița dintre două specialități medicale, deci mergeți la specialitatea…”
Până la urmă m-am lămurit, nu se poate face nimic, așa că am acceptat diagnosticul. Eu. Și el. Acum, aștept ca timpul să decidă ce va face cu viața noastră.
Pentru că m-am gândit de multe ori că n-o să putem rămâne așa toată viața.
Are dreptul la o viață de famile normală. E bărbat. Și dacă o va vrea, eu n-am să-i stau în cale. Nici măcar cu un cuvânt. N-am dreptul, nu sunt absurdă, îl iubesc și vreau să fie fericit. Deocamdată, pentru el, fericirea are chipul meu, chiar și așa „nefemeie” cum sunt. Mă întreb doar, până când?
Și dacă va pleca?! Dacă va pleca, nimeni, niciodată, nu-mi va mai spune te iubesc. Viața va merge înainte, schiloadă. Cum sunt și eu și sufletul meu acum.
Fresh-ul de portocale din fața mea rămasese neatins. Țigările stinse în scrumieră se adunaseră însă destule, iar eu tot mută rămăsesem de când a început să vorbească despre asta. Nici acum, după ce s-a oprit din vorbit, nu știu ce să-i spun. Ce ar fi de spus? Că n-aș fi bănuit o mie de ani drama prin care trec amândoi? Drama și mai mare prin care trece ea?
Mă uit la ea. E atât de frumoasă, e atât de femeie…
Nu pot decât să mă rog, dă-i, Doamne, viață!
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
