Astăzi simt că nu-mi mai aparțin. Nu mai pot săpa în mine până la mine. Pentru că cea pe care o știam ascunsă printre secrete și adevăruri dureroase nu mai există.
Mă gândesc. Gândesc că poate m-a durut atâta de rău încât am omorât ființa din mine. Avântul, puterea, empatia, dragostea. Le-am omorât pentru că mă dureau prea tare. Mă loveau pe rând. Amintindu-mi de nimicnicia mea.
Moartea ei a trezit ceva în mine. Înainte de asta eram într-o bula de ambiție pură. Acum m-am domolit. Și nu e de bine. Miroase a resemnare. Ori eu nu primesc resemnarea ca pe o soluție definitivă.
Mi-e dor de prietenul și de iubitul meu Andrei. Dar știu că de aș fi fost în brațele lui acum, golul n-ar fi încetat să sape în mine. Despărțirea de el, dureroasă până la Satan, nefirească, mi-a rupt legătură cu lumea. În noaptea aia am pierdut ceva definitiv. Și nu pe el. De el nu îmi mai păsa așa de tare. Deși fizic l-am pierdut pe el, emoțional m-am separat de mine. De o Mădălina inocentă, aproape dulce, războinică și tandră. Mi-am luat adio de la bucata mea de suflet cea mai de preț. Acum mă simt rece, nemiloasă. Un buric nedescoperit al pământului căci, dacă nu e despre mine, nu mă interesează. Dacă nu-mi aduce bucurie, fericire, complimente, liniște, daca nu mă face să mă simt specială, nu există.
Nu-mi mai aparțin, deci, nu mai trăiesc.
Doar muzica trezește în mine ceva. Un fior legat cu fir de amintire. Muzica mă mai leagă de oameni, de emoții. Ceasul care ticăie clipa morții nu mă mai sperie. Ultima suflare nu-mi revarsă decât o vina absolută pe care o resimt fragmentat și o manifest în gând. Am sărit în gol de mii de ori. Simt presiunea în urechi și vântul agresiv pe față. Părul mi-l văd desprins. Mă arunc îmbrățișând golul. Cu toată ființă mea. Simt adrenalina din corp. Mi se plimbă prin vene. Prin degete. Prin picioare o simt. Mă furnică tot corpul. Mă doare parcă în moalele capului. Și aș vrea să o las să iasă din mine. Să urlu până încep să plâng. Acolo, la 3000 m deasupra iadului meu. Acolo, unde, în centrul vieții mele sunt doar eu și lumea lui Dumnezeu.
Și când cobor din înălțimi nimic nu doare. Totul e poate adrenalina. Sau o fi serotonina. Sau liniștea dinaintea morții.
Vreau să simt din nou. Vreau să văd daca în mine mai zace vreun legământ nedezlegat sau eu sunt doar întruchiparea diplomației și a responsabilității sociale.
Mă simt atâta de sleită de emoții încât mă întreb adesea dacă lucrurile pe care le fac sau le spun sunt reale, așa le simt sau sunt doar o gălușcă numai bună de înghițit. Am ajuns în punctul în care nu mai am încredere în mine deloc. Mă îndoiesc și de unde se află umbra mea. Mă uit peste umar să îmi admir tatuajul…dar oare nu mă uit în urma pentru că mi-e teamă?
Guest post by Mădălina
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
