Continuarea de aici.
Când mă ridic de pe scaun, îl scap din mână pe Gigi, așa că o urmez cu erecția aceea lăsată liberă sub pantaloni și cu șlițul deranjat. Isabella mă conduce în holul de la baie. Aici descuie prima ușă de pe peretele din dreapta cu o cheie pe care o ia de pe o policioară. Apoi zâmbește. Ea înainte, eu urmând-o, intrăm împreună în camera de videochat.
S-a așezat într-un fotoliu imens pe care îl are în fața biroului și acum se examinează cu atenție într-o oglindă ovală lângă care stau aliniate, cu capul în sus, trei vibratoare de forme diferite. Își masează obrajii și fruntea. Își dă din nou buzele cu ruj.
– Dar cel mai mult mi-a plăcut cum ai caracterizat-o, zice ea pe neașteptate în timp ce pornea computerul și aprindea pe rând toate luminile de acolo.
– Pe cine, întreb bulversat?
– Pe Iulia ta, zice ea. Mică şi fierbinte, alintată şi fragilă, delicată şi pretențioasă.
Pune un dildo lung de silicon, cu două capete, pe marginea fotoliului să îl aibă la îndemână.
– Eu nu am fost niciodată alintată, știi, zice și își strânge buzele ca să își repartizeze rujul în toată lungimea lor. Dar, deși nu par, fragilă am fost mereu.
Nu mai zic nimic. A pornit toate echipamentele, și acum strălucește în lumina puternică a tuburilor de neon ca o păpușă ireală. Dumnezeu a pus în ea atâta erotism natural, încât ar fi o risipă de neiertat să nu îi pună pe alții să plătească pentru el.
Mă așez pe un taburet, atent să nu intru în cadru. Monitoarele se aprind, butonează din tastatură și intră pe platforma ei.
– Să știi că o să putem vorbi în timpul ăsta, pentru că cu ei nu vorbesc decât din tastatură, zice ea.
– Bine, zic.
Sfârcul sânului dinspre mine i s-a prins într-un ochi al plasei și stă așa, ridicat. M-aș duce eu să i-l pun la loc, dar nu cred că se cade să o deranjez. Imaginea îi apare dintr-o dată pe monitorului principal într-o fereastră. Coloana din dreapta ferestrei începe să se umple cu tot felul de nume. Picior peste picior, lăsată într-o parte pe speteaza fotoliului, cu vârful unui deget în gură, Isabella începe să lucreze. Tastează. Zâmbește. Dă din cap. Că da. Că nu. Își duce o mână la sâni. Și-o duce între picioare. Scoate limba și se linge pe buze. Pare prinsă cu totul în ceea ce face și că a uitat de mine.
Dar oamenii sunt niște animale foarte stranii. În timp ce își apucă cu amândouă mâinile un sân și îl mulge lasciv către cameră, către client, Isabella își lasă capul pe spate și spune încet, pronunțând fiecare cuvânt distinct, ca într-un exercițiu logopedic pentru dicție:
– Sunt închis ermetic în dragostea ei pe care o aud crescând și deschizându-se ca un nufăr alb și imaculat, în sufletul meu.
Tresar. Acestea sunt cuvintele mele. Nu mai știu când le-am spus, dar știu că sunt ale mele.
– Sunt cuvintele tale, spune ea încet. Mi le-ai scris într-o seară când te întrebam de ce ești singur. Apoi, în timp ce tastează cu o mână, iar cu cealaltă își apucă celălalt sân și începe să și-l mângâie înspre cameră, spune cu părere de rău:
– Nufărul meu alb nu s-a deschis imaculat în sufletul niciunui bărbat.
Mi-a indus o formă stranie de paralizie care se compune dintr-o erecție dureroasă și o muțenie totală. Stau cuminte pe taburet și mă uit la ea cum tastează, cum gesticulează…
Nu știu cât timp a trecut de când am intrat în camera în care Isabella fabrică vise erotice cu care halucinează minți pe alte continente, dar chiar în mijlocul acelei dorințe chinuitoare reținută atâta timp, între noi își face apariția Dumnezeu însuși.
Isabella exclamă:
– Hei, ia te uită!
Și tastează ceva repede.
– Ce e? zic curios.
Nu răspunde imediat. Mai tastează. Apoi se întoarce spre mine cu o privire schimbată.
– A intrat un client vechi, zice, din Iordania.
– Fain, zic eu, ca să zic ceva.
– Și vrea ceva mai deosebit, zice ea și mă privește cu aceeași privire schimbată.
Se întoarce spre monitor, tastează, apoi se întoarce din nou. Are un zâmbet nou, și o intensitate a privirii pe care nu o avusese înainte. În intimitatea aceea stranie în care ne aflam doar noi doi și restul lumii, Isabella se uită la mine și îmi face semn cu degetul:
– Vino încoace!
Mi se pare că nu aud bine.
– Hai, ridică-te și vino aici, zice ea văzând că nu mă mișc.
– Dar intru în cadru dacă mă mișc, zic, emoționat.
– Nu-i nimic. Intră. Asta și vreau. Adică clientul asta vrea.
Sunt năuc. Clientul din Iordania voia să intru eu în cadru?! Voia adică să intru în fantezia lui și să i-o îndeplinesc eu?! Voia să își vadă fantezia cu ochii?
Mă ridic. Prin blugi, orientată puțin înspre stânga, mi se vede erecția, zvâcnind. Mă apropii de Isabella. Inima îmi bate ca naiba. Mă uit pe monitor și văd că am intrat deja în cadru. Mi se văd picioarele. De fapt, mă văd tot, de la brâu în jos, la același nivel la care se vede și Isabella, așezată în fotoliu. Ajung lângă fotoliu. Isabella își pune mâinile pe coapsele mele și începe să mă mângâie în sus și în jos prin materialul subțire al pantalonilor. Mă excită cumplit. Se uită în sus la mine și îmi zâmbește. Apoi își duce mâna în sus peste șliț și ajunge la cheița fermoarului. Trage de ea în jos. Trage încet, încet. Fermoarul se desface puțin câte puțin, iar după ce cheița fermoarului a făcut toată cursa și mi-a desfăcut complet șlițul, Isabella, uitându-se o clipă înspre monitor, bagă mâna înăuntru.
Iar în secunda următoare, la fel ca în una din cele mai intime fantezii ale mele, pe monitorul calculatorului, ieșind țeapănă prin deschizătura șlițului, apare p*la mea ținută în mâinile delicate ale Isabellei care se uită la ea și zâmbește. O mângâie în lungul ei, închide ochii și, ca într-un vis, se lasă dusă pe lunecușul dorinței.
***
De fiecare dată când mă gândesc la întâmplarea aceasta stranie cu Isabella, mă întreb dacă clientul iordanian existase cu adevărat. În fantezia cui intrasem oare în noaptea aceea de vară în care Dumnezeu fusese atât de bun cu mine?
În fantezia clientului iordanian?
Sau în fantezia Isabellei?
Pentru că în momentul în care eu m-am uitat pe monitor, ultimul mesaj al ei către clientul iordanian era: „Leave me alone, motherfucker!”.
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
