Cu degetele tremurânde îți ating gândurile. Le simt hai-hui și-ncerc să le sufoc, să nu mă găsească și să nu mă cuprindă cu fără rostul lor. Mi-e prea frică de strânsoarea chemărilor.
Mă înfășor în virgula din ochii tăi și dezordinea din sufletul meu își găsește repede locul între ventriculele tăcerilor tale. Eu nu am curaj să fac ordine, mi-e prea frică de reguli. Ba nu, de lipsa lor. La dracu’, de fapt mi-e frică de femeia conjugată la modul mai mult ca perfect, datorită infinitivului din sufletul tău, ce-aș deveni lângă tine.
Și crede-mă, când verbele n-au timpuri, în loc de gramatică învăț cum se află radicalul din 36 de vieți! Mda, iară hoinăresc bezmetică pe culoarele temerilor mele de a rămâne în fericirea de hârtie, cu tine. Iar nu am curaj să fac un nod umbrelor și să le arunc în particula de pe portativ.
Știi? Când te înfășori în alții, devii totuna cu tine însuți.
Ne înfășurăm amândoi cu virgula din ochii tăi, ca a doua zi să ne trezim vindecați de răcelile măștilor personalizate.
Iar vorbesc fără rost. Nu mai stai sa-mi asculți palavrele de doi bani perechea, făcute palme pe Inimă. Aș spune “La dracu cu ea!”, dar mi-e frică de draci. Sunt mai buni decât mine la inversat cuvinte și știu sigur că ar reuși să te cucerească. Mi te-ar lua așa, NE-al-meu cum ești. Așa că prefer să nu pomenesc de ei până nu mă asigur că ți-ai găsit locul în tăcerile mele și ai început deja să faci ceva de mâncare pentru fericirea ce va să fie.
Crede-mă, inima asta a mea suferă de aritmie! Nu știu cum vei reuși să o salvezi de la moarte, dar trebuie să faci cumva să o apleci puțin peste balustradă, să o consumi așa, cu poftă nebună de plăceri păcătoase, să își încheie acordul în sunetul durerosului “Ah!” și să se prăvălească apoi în temerile tale, de unde să mai plece numai pentru câte o partidă de AMOR fără A!
Mi se face brusc somn. De fapt, ochii mei au obosit de punctul virgulei tale. Îi închid și hoinăresc, femeie nebună de legat. Gânduri negre pe coapse.
Adorm liniștită în gândul tău și visez 2 mâini. Un dans într-o ploaie de septembrie, un Eu și-un Tu:
– Ne tăvălim sufletele în cearșafurile tale în dungi. Orgasmele urlă fără rimă, se aude numai măsura perfectă a doi Sine care se uită unul la altul în oglindă.
Aici nu e vorba de sincronizare, motoarele anilor se numără pe degete, tu faci mediatații la matematică și eu îți plătesc cu un sex bun profesorul de geometrie.
Aici nu e vorba de dragoste. Filmele porno au apropiat mai tare emisferele decât marea iubire. Noi avem curajul să descărcăm toate falusurile lumii de gloanțele străinilor din noi, să le adormim apoi cuminți, ca pe bebelușii moralității sculptați în carnea unei virgine.
Sexul e bun pe vreme de castitate. Femeile se posedă unele pe altele fără dumnezei care să le ierte, bărbații se împerechează între ei cu îngeri care să le facă parastase imediat după naștere, și eu îți vorbesc despre emoție.
N-am nici o legătură cu legătura ta de pătrunjel din poalele lu` tanti Maria. Mi-am plătit singură moartea să se prefacă bolnavă, apoi moartă.
La parastas i-am făcut din orgasme colivă, am dat-o morților să mănânce și au trăit după secole și ei viața adevărată.
Iar eu, în biserică, am cântat în locul popii „Prea sfântă născătoare”. Până când ne-a iertat Dumnezeu pe amândoi și ne- a îngropat pervesitatea. Și noi am scris pomelnicele. O orgie cu muze.
– N-am venit pe lume să întâlnesc inutilul. Sunt prea mică să am timp pentru mari temeri. Prea frumoasă pentru amânări urâte, prea cuminte pentru orgii nehotărâte.
Probabil că dacă m-aș privi în oglindă, m-aș sparge singură în bucăți de altcineva-uri. De asta refuz să mă uit. N-am nevoie de altcineva să mă confund cu el. Nici să mă multiplic și nici să mă remarc. Oglinzile sunt pentru acte ratate, confundate de multe ori cu mistificarea.
Port în mine, de fapt, trei ființe: femeia tăcută, copilul zglobiu și bărbatul perfect. Cel mai desăvârșit trio din lume, pentru cele mai culte adevăruri. Toți mă confundă cu un recul către divinitate, mai mult sau mai puțin plină de Dumnezeu.
În mine nu încap îndoielile lumii, sunt prea strâmtă pentru mădularele expulzând indecizii. Nu pot să nasc natural obtuziile, prea mic mi-e sexul cu mine însămi și prea periculoase împingerile în afară ale pseudoîngerilor.
Nu vreau să nasc iluzii, să țin la sân minciuni ori să cresc copii de doamne ajută! Mila nu e pentru mine, sunt prea perfectă pentru lipsa absolutului și prea nemiloasă pentru iertarea stagnării.
Pentru mine nu s-au bătut încă demiurgi, războaiele nu s-au ținut pentru victorii și pacea există numai în stare lichidă. M-am multiplicat de atâtea ori, că psihologia nu mi-a găsit niciodată vindecarea. Nici n-am dat-o dispărută, ce-i drept.
N-am venit pe lume să mi se pună numele Monotonie, mă numesc așa cum m-a numit Dumnezeu la naștere: Singurătate. Nu pot să trăiesc cu depresia inutilității, să mă culc cu necazul și să mor cu amarul în mine. Și-apoi să las moștenire vorbele. Trăiesc cu mine de vreo trei decenii, sunt vecină cu plictiseala lumii și adversara schizofreniei muierești.
N-am să-ți vorbesc niciodată despre eșarfa mea roșie. Am atât de multă culoare în pierderea ei încât marii poeți ai lumii o vor picta oricum la ieșirea din mine.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
