Eu m-am născut la oraş. Citadină până-n măduva oaselor, crescută cu cheia de gât, cu coarda într-o mână şi cu mingea proptită obraznic într-un şold, eram regină pe strada cu gard viu din merişor şi cu tei înţelepţi în spatele blocului.
Evident, aveam bunici la ţară pe care îi vizitam conştiincios câte – o lună în fiecare vară şi de unde mă întorceam cu tolba plină de poveşti despre isprăvi minunate şi majoritar inventate de pe tăpşanul unde duceam caprele la păscut.
Şi mi-am iubit copilăria din faţa blocului, mi-am adorat bunicii care habar n-aveau de grozăviile pe care le povesteam, seara, copiilor care se adunau cale de trei scări şi două blocuri ca să mă asculte. Şi am decretat hotărâtă, cu degetul înţelept îndreptat spre mama „eu n-o să mă mut niciodată la ţară”.
Mama a ieşit la pensie tânără, pe la vreo 48 de ani, pe caz de boală. Inima ei era incompatibilă cu presiunea atmosferică din micuţul nostru orăşel de munte, aşa că, pentru o şansă la viaţă, trebuia să plece într-o zonă cu presiune mai prietenoasă.
Şi a ales repede – satul natal din Oltenia gălăgioasă şi prăfuită şi atât de dragă ei! Şi cum casa părintească rămăsese, aşa cum era datina, celui mai mic dintre fraţi, am pus mână de la mână amândouă şi am cumpărat o căsuţă de chirpici, aproape dărâmată, dar cu o grădină splendidă, aproape în buricul satului.
Douăzeci de ani a mai trăit mama. Douăzeci de ani în care a sădit pruni şi meri şi caişi şi viţă – de – vie, douăzeci de ani în care a alintat şi nepoţii şi puişorii de găină şi de curcă şi de raţă la un loc. Tot atâtea toamne în care umpleam portbagajul cu sticle de bulion, cu borcane de zacuscă şi dulceaţă, cu făină poaspăt măcinată la moara din satul vecin – e mai bună făina de acolo, iese mai fină . Şi peste toate, ţinută cu grijă între genunchii mei ca să nu se verse, o găleată plină ochi cu cârciumărese, trandafiri şi crizanteme.
– Să vii acasă, fata mea, că am terminat de fiert bulionul şi dulceaţa.
– Vin, mamă. Dar flori mai ai?
– Am, cum nu şi dacă nu-ţi ajung, mai cer şi eu de pe la vecine, să nu pleci cu mâna goală.
Şi nu mai este mama, a plecat înainte ca treburile mele să se limpezească, înainte ca rostul copiilor mei să fie împlinit, înainte ca eu să pot să-i iau locul în curte şi în grădină. A rămas tata singur, pustiit de durere şi neputincios în faţa bolii care-l macină şi pe el. Urcă dealul spre cimitir în fiecare zi şi îi duce flori. Flori din grădină.
– Hai la noi, tată, să nu stai singur.
– Vin, fata mea, dar nu pot să las casa goală, că se fură tot din ea şi se alege praful de munca noastră.
M-aş duce eu să stau acolo, acum aş pleca cu omul meu şi cu copilul cel mic… ciudate şi întortocheate căi în viaţa asta, Doamne, şi grele lanţuri mi-au încătuşat mâinile şi picioarele şi nu pot să plec. Nu încă.
Şi s-a hotărât tata să vândă casa. A dat sfară în ţară – pune şi tu, acolo, pe netul ală al vostru, un anunţ. Cum vrei tu, tată.
Omul meu vine seara obosit şi flămând. Îi aştern masa şi povestim fiecare, aşa cum facem de treizeci de ani, cum ni s-a petrecut ziua. Şi ne împărţim sufletul în două: poate totuşi nu se vinde şi peste câţiva ani putem pleca… şi dacă se vinde, poate cumpărăm un pic de pământ aici, să fim toţi aproape..
Ce-o da Dumnezeu…
sursa foto: www.sunphoto.ro
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
